„Morarul” de Gina Zaharia

51
proza de gina zaharia

cartea de sub braț logo siteCred că toate morile de vânt au fost ale lui. I se spunea morarul. Savică nu era de la noi din sat, așadar, nici moară nu aveam. Dar am văzut odată, într-o vale, o vârtelniță care se juca în apa unui iaz și un bărbat așezat pe o buturugă, privind atent zbenguitul acela misterios. Chipul senin emana lumina din suflet. Pentru că în groapa cu apă spumoasă și pietricele fine, se antrenau toate gândurile sale. Mai degrabă se spălau de griji, că o fi avut vreo câteva mii și se tot înmulțeau. Adică se porneau așa, peste coastă, niște umbre, se închideau într-un cerc și se apucau de vorbă. Vorbeau tare, altfel nu s-ar fi plâns graurii de insomniile nesfârșite din urma secerișului.

Dar nici Savică nu se lăsa: nu o dată l-am auzit vorbind cu moara lui veche și harnică, ci de câte ori se întuneca. Îi povestea cum a cărat, pe umeri,  șindrila și cum a pus căpriorii de lemn noduros să aștepte în iarbă. Apoi pietrele. Le-a rostogolit de pe deal și a alergat iute să le oprească în buza iazului. Piatra mică era mai iute decât sora ei cea mare, dar nu isprăvea treaba că se și plictisea. Se uita după toți mărăcinii, număra boabele de grâu venite de pe ogoare și le ruga să vegheze. Poate ciutura care-și îndrepta cocoașa în praful drumului mare, poate puiul de ciocârlie cu aripa agățată în ciulinii Bărăganului ori coasa ruginită în ierburi mai înalte decât merii pădureți.

Când se pornea vântul, Savică privea văzduhul umflându-și cămașa cu pleavă și se bucura. Iar când era vreme bună, măcina toate grijile deodată și le arunca în iaz. Să le înece, să le mănânce peștii, să tacă pe vecie. Le-ar fi adunat și pe-ale sătenilor, dar se formase, între ei, un hotar al singurătății care trântea mereu poarta în urma lui. Morarul se încrunta și pornea neputincios la vale, să-și descarce necazul în iarbă. Uneori adormea cu capul pe câte o ferigă și ea necăjită.

În fiecare noapte se auzeau copitele ciutelor, trecând, în turme, să se adape. Lângă iaz le aștepta hrana pusă de Savică. Pentru că nu era bucurie mai potrivită decât să știi că poți alunga foamea cu un bob de grâu năzdrăvan și nici curaj mai mare decât să te bucuri că efectul de bumerang al ecoului te face atât de puternic încât orice fulger devine o scânteie în ochii oceanului!

Într-o zi însă, morarul s-a ascuns după pietrele sale. A apărut mult mai târziu, într-o poveste. Ținea strâns filele unei cărți frumos colorate, să nu cadă niciun amănunt. Și ce frumos era sunetul morii, și ce fermecată era cascada prafului de grâu care a umplut sacul timpului!

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.