Difuzat în premieră în la mijlocul lunii ianuarie a anului 2001, la încheierea Anului aniversar Eminescu (150 de ani de la naștere), spectacolul ”Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici”, a cunoscut de-a lungul anilor un statornic succes de public, devenind una dintre creațiile radiofonice de referință din ultimele două decenii.
Duminică, 14 ianuarie 2018, la ora 14.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să reascultați acest musical pe un scenariu de Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Muzica: Laurenţiu Profeta. Interpretează: George Motoi şi Lucia Mureşan. Cântă: soprana Mirela Zafiri. În replică: Valentin Teodosiu. Recită: Cătălin Rusu. Regia de montaj: Vasile Manta. Data difuzării în premieră: duminică 14 ianuarie 2001, ora 17.30, Radio România Cultural; luni 15 ianuarie 2001, ora 20.30, Radio România Actualităţi.
Spectacolul va fi difuzat și luni, 15 ianuarie 2018, la ora 6.40 și în reluare, de la 18.40, pe site-ul eteatru.ro, în cadrul unui program integral Eminescu – v. aici.
Argument de Pușa Roth și Costin Tuchilă (fragment)
De la publicarea postumelor lui Eminescu nu a mai apărut nimic de o asemenea amploare şi însemnătate în bibliografia eminesciană”, afirma Nicolae Manolescu pe 15 iunie 2000 la lansarea volumului publicat de Editura Polirom din laşi, ”Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle”, scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias. Deşi contestată de unii, tipărirea celor 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle şi a 15 scrisori ale Veronicăi către poet, din perioada 1879–1883, a pus în altă lumină romanul epistolar al iubirii dintre cei doi. Evenimentul – senzaţional, incredibil, cum s-a spus – a venit să confirme intuiţia lui D. Vatamaniuc: ”În condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persoane”.
Spectacolul înregistrat în noiembrie–decembrie 2000 a fost la rândul lui inedit. Până la data respectivă nu exista o încercare similară de a transforma o parte a acestei corespondenţe într-un spectacol. Ulterior, la sfârșitul anului 2001, acest scenariu a fost folosit în spectacolul jucat la Teatrul Național ”I. L. Caragiale” din București, ”Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, de George Motoi și Giliola Motoi.
Genul în care el se înscrie este musicalul. Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, ”Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici” întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, am ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol. Am folosit o parte din corespondenţa apărută la Polirom (editură distinsă cu Premiul de Excelenţă la Târgul de carte ”Gaudeamus”, organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, noiembrie 2000), dar şi din textele editate anterior. Le-am ordonat cronologic, începând cu anul 1876, păstrând la lectură datele respective, pentru autenticitate, chiar dacă sentimentul nu poate fi măsurat în timp.
Mai multe motivaţii veţi asculta în argumentul care precede interpretarea celor doi mari actori, George Motoi şi Lucia Mureşan, combinată cu piesele vocale ale lui Laurenţiu Profeta, în rafinata versiune a sopranei Mirela Zafiri şi cu poeziile eminesciene recitate de actorul Cătălin Rusu. Cât priveşte muzica de ilustraţie şi cântecele în stil clasic-pop – ele sunt veritabile bijuterii. Sperăm ca aceste ”Replici” în regia de montaj a lui Vasile Manta să fie o convingătoare pledoarie pentru universalitatea romanului epistolar.
Fragment din spectacol
Grafică și ilustrații de Costin Tuchilă
O iubire fără sfârşit, Mihai Eminescu – Veronica Micle
Cronică de teatru radiofonic de Loreta Popa
Sfârşit de secol XIX, undeva pe la 1880. Un bărbat, îndrăgostit până dincolo de gând, şi o femeie, cu inima plină de dor şi de iubire, aflaţi departe unul de altul, el la Bucureşti, ea la Iaşi, aştern o dată la două-trei zile din gândurile, trăirile, preocupările lor. Nu existau telefoane mobile, nici sisteme de urmărire prin GPS, mail-uri, astfel că acele cuvinte schimbate de cei doi atât de îndrăgostiţi au fost aduse la lumină târziu, pentru că în familia destinatarei o promisiune a fost făcută. La 15 iunie 2000, din fericire pentru noi, a avut loc lansarea oficială a volumului publicat de Editura Polirom din laşi, ”Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle”, scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Cristina Zarifopol-Illias.
Ceea ce nouă ni se pare astăzi banal, atunci reprezenta totul. Un cuvânt din partea celei care îi cucerise sufletul era pentru acel bărbat mai preţios decât orice avere pământeană. Cuvinte cu încărcătură afectivă, pentru care numai şoapta şi intimitatea sunt potrivite. Ei bine, cei despre care vorbim sunt Mihai Eminescu şi Veronica Micle, doi oameni pentru care cuvintele erau aerul pe care îl respirau, poeţi fiind amândoi. Iubirea lor a fost un punct de reper pentru cei care au citit măcar un vers al poetului, dar şi pentru tinerii care îşi doreau să trăiască şi ei o asemenea poveste.
Scrisori păstrate de familia Veronicăi Micle ca pe o comoară, aduse în atenţia noastră nu cu multă vreme în urmă, ne-au ajutat să descoperim bărbatul şi femeia, oamenii din spatele măştilor purtate cu grijă în faţa lumii, cu preocupări cât se poate de fireşti, de simple, şi mai ales iubirea unuia pentru celălalt. Descoperim două suflete care s-au iubit cu patimă, cu disperare. Corespondenţa inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle cuprinde 93 de scrisori ale marelui poet adresate Veronicăi Micle, 15 adresate de Veronica Micle lui Eminescu, două ale Veronicăi Micle către Harieta Eminovici, sora poetului, şi o scrisoare foarte scurtă a lui Titu Maiorescu către Eminescu. Până de curând se ştiau 18 scrisori ale lui Eminescu (dintre care cinci, editate de Octav Minar, contestate) şi 48 ale Veronicăi Micle. Doar norocul a făcut ca aceste scrisori să se afle în posesia familiei Veronicăi Micle, care, după o mare ceartă care i-a ţinut departe unul de altul timp de un an, i-a cerut să-i înapoieze tot ce i-a scris.
Aceste scrisori au fost alese şi ticluite într-un scenariu radiofonic, ”Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici”, un spectacol de mare succes realizat în anul 2000 și difuzat în premieră la încheierea Anului aniversar Eminescu (150 de ani de la naștere), redifuzat în ianuarie 2014 de Radio România Cultural. Scenariul a fost semnat de Puşa Roth şi Costin Tuchilă, muzica, de către Laurenţiu Profeta, iar interpreţi au fost George Motoi şi Lucia Mureşan. Soprana Mirela Zafiri a onorat invitaţia de a cânta în cadrul acestui spectacol radiofonic, în replică a fost Valentin Teodosiu, a recitat Cătălin Rusu, iar regia de montaj i-a aparţinut lui Vasile Manta. Spectacolul înregistrat în noiembrie–decembrie 2000 s-a dovedit la rându-i cu totul special, spunem asta deoarece nu exista o încercare similară de a transforma o parte a acestei corespondenţe într-un spectacol, cu atât mai mult unul radiofonic. La sfârșitul anului 2001, acest scenariu a fost folosit în spectacolul jucat la Teatrul Național ”I. L. Caragiale” din București, ”Dulcea mea Doamnă /Eminul meu iubit”, de George Motoi și Giliola Motoi.
Descoperim în scrisori supunerea femeii în faţa bărbatului, el o divinizează, ea prinde aripi, el o acuză de cochetărie, ea povesteşte cum şi-a modificat coafura sau ce pălărie şi-a cumpărat, el e rece cu ea, ea e şi mai rece cu el, el îi cere îndurare, ea e mândră că e fără milă. Dar toate acestea spun un singur lucru: cât de mult se iubeau. Ea, Veronica Micle, este o femeie prinsă la mijloc între a fi amantă şi respectabilă văduvă cu doi copii. Drama acestei iubiri e numai a ei. Reacţionează imprevizibil şi dezordonat la presiunile societăţii, la cerinţele acesteia. Din scrisorile ei rezultă că sfidează cu destul curaj societatea, de dragul Eminului ei, dar când îi scrie, curajul o părăseşte şi îi reproşează iubitului său atât de departe de ea ceea ce îndură de la apropiaţi. Scrisorile dintre cei doi s-au ascuns bine în sertarele familiei, apoi în seiful unei banci. Rude mai mult sau mai puţin apropiate nu au avut informaţii despre ele. Aşa suna promisiunea făcută de către urmaşele de sex feminin din familie. Cristina Zarifopol-Illias povestea într-un interviu că se ştia vag că ar exista ceva rămas de la Eminescu şi transmis de Veronica urmaşelor ei, dar nimeni n-a bănuit că ar fi vorba despre un fond epistolar atât de preţios şi de mare. Scrisori a căror hârtie era originală, învelite în altă hârtie subţire de epocă, legate cu o sforicică roz, aşa s-au păstrat într-o bancă din Elveţia. Cristina Zafiropol-Illias a făcut catalogarea, a urmat munca migăloasă de transcriere, apoi scanarea scrisorilor, pagină cu pagină. ”Cu mâinile tremurânde am deschis scrisorile. Mi-a fost la început foarte greu să le ating. Numai gândul că mă aflu în faţa acestor documente extraordinare îmi dădea o stare de mare emoţie: să ating scrisorile care fuseseră în mâinile lui Eminescu şi ale Veronicăi… Să vezi o scrisoare cu urmele lui de lacrimi pe care ea a notat «A plâns scriind-o» – a fost un moment cu adevărat copleşitor…”, mărturisea vizibil emoţionată Cristina Zafiropol despre întâlnirea sa cu aceste minunate scrisori. Pentru că am avut şansa de a ţine în palme o scrisoare originală a lui Tudor Arghezi către tanti Radio, Titela Haque, înţeleg emoţiile acesteia pe deplin.
Veronica Micle ar fi putut să se recăsătorească, dar l-a iubit sincer pe Eminescu şi n-a vrut să-şi lege viaţa de altcineva. La rândul lui, Eminescu a vrut sincer ca, la un moment dat, să se căsătorească, dar n-a putut din cauza sărăciei şi a bolii. Ce putea să-i ofere el ei, care avea două fetiţe?… E o intimitate pământeană, aşa cum nu te-ai aştepta să o vezi la un poet de geniu. Şi totuşi, acestea erau temele de discuţie dintre doi oameni, mai mult decât intimi. Unele scrisori cuprind pasaje cutremurătoare, care descriu suferinţa unui om pe care noi, cei de astăzi, nu avem cum să o înţelegem. Cât despre singurătatea acestui geniu, cu siguranţă cuvintele ne-ar aluneca printre degete, mai triste ca noi.
Toate aceste sentimente, trăiri ale celor doi au fost minunat interpretate de Lucia Mureşan şi George Motoi, doi actori al căror nume nu are nevoie de vreo prezentare specială. Vocile lor se recunosc de la primul cuvânt, de la prima respiraţie, căci, dacă nu ştiaţi, la radio se respiră altfel decât pe scenă. Adevărat că suntem mai săraci de când doamna teatrului, Lucia Mureşan, ne-a părăsit ca să facă parte din altă distribuţie, undeva unde Dumnezeu avea mare nevoie de o actriţă extraordinară, dar acest document radiofonic este cu atât mai preţuit şi aşezat la loc de cinste. Atât George Motoi, cât şi Lucia Mureşan ne-au purtat, prin intermediul vocilor şi interpretării unice, într-o altă lume, acolo unde am îndrăznit şi noi, ca ascultători, să păşim. Lumina lor a depăşit graniţele undelor radio şi ne-a trezit la viaţă, căci iubirea asta înseamnă. Nici un actor nu-şi poate dori mai mult decât să-i poarte pe aripa timpului şi a gândului pe cei care îl ascultă. Şi sincer, ca ascultător, mi-aş fi dorit ca protagoniştii acestei minunate poveşti să fie măcar de acolo, din stele, de unde zâmbesc uneori, fericiţi că iubirea lor este preţuită la adevărata ei valoare. Şi mai ales că nu este judecată, în nici un fel.
”Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici” este cu siguranţă un eveniment radiofonic demn de arhiva noastră sentimentală.
Revista Teatrală Radio, 23 ianuarie 2014
Vezi arhiva rubricii Totus mundus agit histrionem
