”Naşterea” de Florentina Loredana Dalian

254
Florentina Loredana Dalian Eugène Carrière (1849 - 1906), ”Maternité”, © Photo RMN-Grand Palais – B. Hatala G. Blot
Eugène Carrière (1849 - 1906), ”Maternitate”, © Photo RMN-Grand Palais – B. Hatala G. Blot

proza-scurta-leviathan.ro-logoPriveam pe fereastra autocarului, umplându-mi sufletul de frumuseţea acelei zile de vară pe sfârşite. Se duce vara. O să vină toamna peste noi, să ne potopească. Şi-aşa, de la o vreme, anotimpurile se succed cu repeziciune, acum e Crăciunul, acum Paştile; se duc anii noştri… de-am trăi măcar vreo trei sute! Am avea timp să spunem toate cuvintele nerostite, să închidem toate parantezele neînchise, să descuiem toate lacătele, să aruncăm în aer zidurile. Mă simţeam bine, soarele mă răsfăţa prin geam, autocarul se legăna ca o barcă pe valuri, legănare care mie îmi făcea bine. Altora, nu. La răstimpuri, când lua câte-o curbă mai strânsă, corul cucoanelor simandicoase emitea la unison câte-un ”aaaau!” Ce-o fi fost în mintea şoferului, doar el ştie. Altfel, nu-şi permitea să comenteze  în faţa unor somităţi. Vai de el! Singurul bărbat cu un autocar plin de femei, pe care să le duci şi să le mai şi aduci de la mare distanţă, suportându-le toate hachiţele, crezându-se una mai importantă decât alta, îndreptăţite, de bună seamă, să comande fiecare cum îi tuna. Totuşi, suportase cu eroism; eu, în locul lui, dădeam demult drumul volanului şi le pofteam la condus. Doar în scurtele pauze pe care le făceam, îşi vărsa năduful pe câte-o ţigară pe care-o termina din două fumuri.

Florentina Loredana Dalian
Florentina Loredana Dalian

Da, mă simţeam chiar bine. Îmi plăcea ideea că mai avem drum lung de străbătut, mă izolasem cumva în lumea mea, detaşându-mă de zumzăiala din jur, visând cu ochii deschişi de să se sperie visul, nu alta. Era prea frumos, ca să dureze. Orice lucru care îmi fusese în viaţă prea frumos durase cât zborul unui fluture. Ca şi acum, când am auzit-o pe Sonia scoţând un sunet ascuţit, altfel decât corul aolelilor generale, din care, oricum, ea nu făcea parte. Stătuse cuminte pe scaunul ei, mai schimbând câte-o vorbă, mai schiţând câte-un zâmbet. O studiasem discret, remarcându-i frumuseţea, chiar dacă nu-mi plăcea să recunosc. La strigătul ei, probabil sesizând şi el că nu era aşa, de flori de măr, şoferul şi-a ieşit din muţenie, întrebând scurt: ”Ce-i?” ”Cred că nasc”, a venit, la fel de scurt, răspunsul. Fix asta ne mai lipsea! În pustietatea asta, unde nu vezi casă, nu ţipenie de om, cu sclifositele astea pe cap, exact de asta aveam nevoie cu toţii. Mai ales eu, în starea de beatitudine în care mă aflam. Primul gând, egoist, care se pare că e cel care ne defineşte, a fost să-i zic: ”Naşte şi scuteşte-ne de spectacol, că doar n-am contribuit şi noi la procreere!” Nu era doar un gând egoist, ci şi unul gelos. Apoi, imediat, mi-am amintit că Petru mi-o încredinţase, să am grijă de ea. ”E mai sensibilă, ştii, în starea asta”. ”Şi dacă-i sensibilă, de ce-o laşi pe drumuri?”, îmi venise să i-o retez, enervată de tupeul lui. Bănuiam că ştie că sunt îndrăgostită de el, deşi nu i-o mărturisisem niciodată, şi mi se părea o cruzime, chiar un afront faptul că tocmai pe mine mă găsise din mulţimea de muieri care plecaseră de nebune. Dar acum îi dădeam dreptate, a ştiut că numai în mine putea avea încredere. Aolitele începuseră să se văicărească mai tare, creând zarvă şi panică, dând sfaturi care mai de care, dar nefăcând niciuna nimic. Sonia s-a uitat spre mine cu nişte ochi care parcă cereau ajutor, şoptindu-mi: ”Mi s-a rupt apa”. ”Iar mie mi se rupe de apa ta!”, mi-a dat iar ghes gândul vrăjmaş. Totuşi, nu puteam să-i fac asta lui Petru. În fond era copilul lui, parte din el; ce fel îl iubeam, dacă lăsam, cu bună ştiinţă, să piară copilul care venise atât de târziu, pe care şi-l dorise mai mult decât orice. Am hotărât că-i cazul să m-adun, să fac ce pot şi ce depinde de mine în situaţia aceea deloc roz-bombon. Şoferul trăsese deja pe dreapta într-un refugiu şi, depăşit de situaţie, uşor panicat, ieşise pe scara maşinii şi sorbea dintr-o ţigară. În creierul munţilor, la mare distanţă de orice aşezare umană, cu hârbul ăla, n-aveam nicio şansă să ajungem la timp în civilizaţie.

Prima dată am urlat mai tare decât corul bocitoarelor, poftindu-le pe toate afară, cu excepţia uneia care mi se păruse mai stăpână pe ea. Am scos telefonul să chem salvarea, dar semnalul îl înghiţise lupul ca pe Scufiţa Roşie. I-am pus pe toţi să verifice, acelaşi rezultat. Totuşi, am apelat numărul de urgenţă, amintindu-mi că acela se formează în orice condiţii. Ţi-ai găsit! Am desemnat-o pe ”asistenta” pe care mi-o alesesem să sune continuu la 112 şi, dacă obţine răspuns, să cheme salvarea. Dar nu era timp de pierdut, Sonia deja intrase în travaliu, spunându-mi că simte copilul cum împinge. Am avut şi eu un scurt atac de panică, nu asistasem niciodată nici măcar la naşterea unui pisoi, îmi era frică, milă… Mă gândeam ce curajoasă era bunica, nesfiindu-se să ajute animalele mari la fătat. Mi-aş fi dorit să fi fost şi eu ca ea. Dar eu nu suportam nici să văd sânge, apoi, civilizaţia ne-a cam boierit. Doamne, ce să fac? Deşi speriată, simţeam clar că de mine depinde totul. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ce-i spuneam lui Petru? Cum aş fi apărut în faţa lui? Tâmplele-mi zvâcneau cu putere, mâinile-mi tremurau, dar eu trebuia să fac ceva! Rodica, pe care-o oprisem cu mine, tremura şi ea, tot încercând zadarnic să prindă Salvarea. Am sperat că mai am o şansă. Am ieşit afară şi-am întrebat dacă se pricepe vreuna la naşteri. Nici nu m-au băgat în seamă. Erau cucoane simandicoase, când născuseră ele, le stătuseră trei doctori la fund şi, oricum, n-ar fi conceput să se murdărească. În plus, se pare că le apucase o foame subită. Muşcau cu poftă din nişte sandviciuri, sporovăiau, gesticulau. Mi-am adus aminte că uneia i se adresau celelalte cu ”doamna doctor” şi am sperat că n-o fi doctor în istorie; de obicei, cu apelativul ăsta te adresezi medicilor. M-am dus glonţ la ea:

– Sunteţi medic?

Uimită de întrebare, m-a strivit cu privirea de la înălţimea ei de cocostârc, aruncându-mi din vârful buzelor:

– Nu.

– Atunci de ce vi se spune ”doamna doctor”?

– Pentru că soţul meu e doctor în medicină.

Aha! Nu ştiam că titlul se ia prin contact, ca bolile venerice.

– N-aţi auzit de celebrul Scărlătescu?

Mi se rupe! Totuşi, mai fac o încercare, sperând că ”celebrul Scărlătescu” pusese ochii pe vreo asistentă care l-a şi păcălit s-o ia de nevastă.

– Nici măcar asistentă nu sunteţi?

– Nu, duduie.

– Atunci, ce sunteţi?

Mă gândeam că şi o infirmieră tot era mai bună decât mine în situaţia dată, o fi văzut şi ea măcar cum se face.

– Nevastă! Ce nevoie am să mai fiu altceva? Mă rog, am fost top-model, în tinereţe.

Lămurit! Fix de mersul tău încolăcit pe podium aveam nevoie.

Mă mulţumesc cu ce am la îndemână, mi-am mai luat un ajutor – şoferul – am făcut o cruce mare şi-am zis ”Doamne ajută!” Încercam să-mi fac curaj amintindu-mi cum năşteau femeile înainte vreme, pe câmp, asistate de vreuna ca ele, apoi se ridicau de jos fără probleme şi mergeau acasă. Am pus şoferul să-mi aducă ce pături are prin maşină şi am întins-o pe Sonia pe jos, pe intervalul dintre scaune. Nici măcar nu mai născuse, să fi ştiut de la prima naştere cum e. Transpira toată, dar nu scotea niciun sunet. Ştiam că o doare, dar mai ştiam şi că femeile cu bun-simţ, chiar dacă se mai vaită cumva, nu urlă ca înjunghiate atunci când nasc. Îşi tot strângea părul de pe cap, într-o sforţare de a-şi reţine strigătele. Asta mi-a apropiat-o întrucâtva. Şi eu procedasem la fel când născusem. I-am descleştat degetele din păr şi i le-am fixat pe picioarele scaunelor, sfătuind-o să strângă de ele. Doamne, ce să fac? Măcar de-ar veni normal. Dar chiar şi aşa, cum să apuc eu de căpşorul ăla cu oasele neformate, să trag de el, să iasă afară? Dacă-i scrântesc ceva, dacă-l ating şi-l nenorocesc pe viaţă? Îi spusesem Soniei să-şi controleze respiraţia, dar a mea o luase razna de tot. Ca şi inima, ca şi toate cele. Am întrebat şoferul dacă n-avea vreo duşcă, aşa aş fi tras un gât să prind curaj! Evident, n-avea. Mi-am vărsat năduful asupra lui:

– Atunci, fă şi tu ceva pe lumea asta! Aruncă naibii mahoarca aia şi mişcă-ţi fundul şi adu trusa de prim ajutor, şterge foarfecele cu spirt sau cu un dezinfectant ceva, că o să avem nevoie! Şi stai de pază, să nu prind vreo smiorcăită că-mi vine pe cap, până ce nu spun eu!

S-a executat, parcă bucuros că avea ceva de făcut, care să-l ajute să iasă din starea de statuie. Mi-am dat şi eu pe mâini cu un gel antibacterian pe care-l aveam prin geantă şi m-am pus pe aşteptat. Parcă aşteptam apocalipsa. Şi chiar a venit. Nu mai ştiu cum am tras copilul, cum i-am tăiat cordonul (de asta mi-a fost cel mai frică!), dacă l-am curăţat de ce avea pe el. Mă obseda întrebarea: când am mai trăit asta sau unde am mai văzut-o? Apoi mi-am amintit scena din ”Pe aripile vântului”. Nimic nou sub soare! Şi prostănaca aia de Scarlett O’Hara îşi asistase prietena la naştere, fiindcă era îndrăgostită lulea de zmeul Ashley. Şi ea, ca şi mine, ar fi putut s-o lase să se descurce cum o putea, eventual n-avea decât să crape, abia i-ar fi netezit calea spre cel iubit. Şi totuşi, n-o făcuse.

M-am dezmeticit când mi-am dat seama că fiinţa care venise pe lume în pustietatea aia avea nevoie de ceva de îmbrăcat. I-am adresat Soniei întrebarea:

– Ai ceva scutece la tine?

A început să plângă, scuzându-se, că nu se aştepta. Susţinea că fusese o naştere prematură. Dar miorlăielile ei nu-mi foloseau la nimic, și nici mogâldeţei care orăcăia. Mi-am scos bluza, felicitându-mă că era dintr-un material moale, de bumbac, l-am înfăşat cum m-am priceput, apoi am pus şoferul să-mi dea cămaşa lui să mă acopăr. Senzaţia pe care am avut-o ţinând copilul pe care l-am ajutat să dea nas cu lumea – n-aş putea s-o descriu. I l-am pus maică-sii pe piept, apoi n-am mai ştiut nimic.

*

Când m-am trezit, Petru era lângă mine. Am crezut că visasem. Mi-a zâmbit. Am întrebat de Sonia.

– E bine, sunt amândoi la maternitate.

– Şi tu de ce eşti aici?

– Am venit să-ţi mulţumesc.

Am făcut un gest de lehamite din mână, ceva gen: ”De mulţumiri am sacul plin!”

– Eu ce caut aici? Unde sunt?

– În spital. Ai leşinat imediat ce i-ai dat copilul Soniei. Când a venit, în cele din urmă, Salvarea, v-a luat pe amândouă. Eu am venit cât am putut de repede, după ce m-a anunţat ea.

Privind la mine, m-a umflat râsul, încă purtam cămaşa şoferului. Apoi, brusc, zâmbetul mi-a dispărut. Mă gândeam ce complicată-i viaţa. Eram mulţumită, chiar mândră că mă descurcasem într-o situaţie în care n-aş fi crezut vreodată să fiu pusă, darămite s-o mai şi rezolv. Dar gustul amar nu dispărea. Mă tot întrebam ce lecţie mi-a dat viaţa, ce se cerea învăţat, băgat la cap, urmat… Apoi, mi-am amintit. Mi-am amintit că mai văzusem asta undeva. Palma pe care o primise, în final, Scarlett fusese atât de dură, încât eu n-aş fi putut-o suporta. Iar eu nu voiam să urmez aceeaşi cărare cu spini. Să suspini ani buni după un bărbat, ratându-ţi viaţa, anulându-ţi visele, respirând numai pentru el, pentru ca, în final, să afli că el nici măcar nu te-a iubit, că nu te-a privit nici măcar o secundă ca pe o posibilă parte din el. Brusc, m-am dezlegat de Petru, cum se dezleagă apa de ulei. Descătuşată, am repetat gestul de lehamite, spunându-i pe un ton hotărât, spre marea lui stupoare:

– Dispari!!!

Şi, după ani de zile, am avut sentimentul că, în sfârşit, sunt un om liber.

Slobozia, 29 aprilie 2015

Din volumul de proză scurtă, în lucru, ”Florăria din Centrul Vechi”

Vezi și arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.