La Institutul Cultural Român din Stockholm, evenimentele culturale se țin lanț. După vizita scriitorului Mircea Cărtărescu, iată că în luna martie 2023, cu doar câteva zile în urmă, s-a încheiat o altă manifestare importantă. Este vorba de expoziția de pictură a artistei plastice Dorina Mocan. Mă folosesc de acest prilej pentru a face publică, sub formă de interviu, convorbirea noastră, desfășurată în luna mai a anului trecut, acasă la ea, într-o localitate idilică din centrul Suediei.
Daniel Onaca: Stimată Dorina Mocan, îți mulțumesc că ai acceptat să facem acest interviu. Înainte de a-ți adresa prima întrebare, cred că sunt în asentimentul tău să ne tutuim, așa cum e obiceiul la noi, în Suedia.
Dorina Mocan: Dragă Daniel Onaca, chiar eu te-am invitat, de la început, să ne tutuim, „să adoptăm obiceiul locului”, cum se spune în Suedia. Mă bucur să facem acest interviu și mulțumesc pentru solicitare.
D. O.: În vara anului trecut (2022) tablourile tale au putut fi admirate în localul ICR de aici, din capitala Suediei. Ai vrea să ne împărtășești câteva din gândurile și sentimentele încercate la închiderea acestei expoziții care a durat mai toată vara?
D. M.: Mi s-a părut oarecum ca o revenire acasă. A fost plăcut să întâlnesc publicul – în mare parte suedez –, dar și să descopăr celelalte activități ale Institutul Cultural Român în frumosul său local din Gamla Stan (Orașul Vechi), inima Stockholmului. Acest lucru a necesitat, din partea noastră, a tuturor, eforturi însemnate, având în vedere, printre altele, și elaborarea unui catalog al expoziției. Partenerul meu de viață, de 25 de ani, sculptorul Christer Lönngren a expus și el, ca invitat, câteva lucrări. Cel mai mare câștig al unei expoziții este întâlnirea cu publicul, puternicul feedback și sugestiile interesante primite din partea unor vizitatori privind posibile colaborări viitoare. Mulți dintre ei m-au contactat ulterior, dorind să achiziționeze lucrări de-ale mele. Aceasta este suprema confirmare a oricărei activității.
D. O.: Aș vrea să ne întoarcem în timp și să începem cu începutul, cum se spune. Te-ai născut în România, la Târgu Mureș, mai exact. Mai departe povestește tu. Care a fost mediul în care ai crescut? Cum ți s-a trezit gustul pentru pictură?
D. M.: Prima mea întâlnire cu arta s-a produs foarte devreme pentru că tatăl meu, economist de profesie, era iubitor de artă și picta el însuși în timpul liber. Printre primele mele amintiri a fost să pot atinge instrumentele lui de pictură și să fac ceea ce făcea el. Părea atât de captivant. Îmi amintesc că, odată, am alergat în jurul lui și, din greșeală, i-am răsturnat pe jos paleta și pensulele. Am început să plâng. Tatăl meu m-a ridicat atunci în brațe și mi-a pus în mână o pensulă ca să mă consoleze. De atunci, acea pensula a fost mereu la vedere. Am crescut în Târgu Mureș, un oraș cu o viață culturală bogată și cu celebrul Palat al Culturii, construit la începutul secolului al XX-lea în stilul Art Nouveau. În copilăria mea, să pășesc în acea clădire ornamentată a fost ca și cum aș fi intrat într-o atmosferă de basm. Acel sentiment însoțit de sprijinul și dragostea părinților mei mi-a alimentat, cu siguranță, interesul crescând pentru artă.
D. O.: Ce studii formale ai făcut pentru a deveni artist plastic? Ai avut mentori sau profesori care au jucat un rol important în viitoarea ta carieră?
D. M.: Am început să studiez arta de la vârsta de 10 ani în orașul meu natal. În acel Palat al Culturii, menționat mai sus, pe lângă săli de concert, muzeul de artă, biblioteca, galeria UAP, mai existau ateliere ale școlii de artă pentru copii până la nivelul liceului. Am fost „descoperită” în clasa a IV-a cu ocazia vizitei făcută de un așa-zis descoperitor de talente… Am fost chemată apoi la un mare concurs, organizat pentru copiii din toată țara. La acel examen, desfășurat în frumosul sediu al Palatului, am fost admisă iar, ulterior, am susținut probe practice în diferite etape, urmând Liceul de Artă apoi Academia de Artă din Cluj.
Cei mai buni profesori ai mei din perioada liceului, Izsak Marton și Nagy Páll, au fost educatori sufletiști și străluciți artiști. Simpla lor prezență am simțit-o ca pe o emulație. În copilăria mea, artistul era pentru mine o persoană importantă, cu o aură specială, care se plimba pe străzile orașului ca însuși Dumnezeu. Nagy Páll a cărui metodă pedagogică a fost să ofere studenților doar indicii potrivite pentru a rezolva singuri problemele plastice, fără a oferi, deci, soluții și rețete. Îmi amintesc cu căldură și de sculptorul Izsak Marton, directorul școlii. Era captivant să particip la lecțiile lui de sculptură, să simt mirosul de lut moale și să observ dăruirea lui de a preda. Părinții mei, îngrijorați, l-au oprit odată pe stradă, chiar înainte de absolvirea liceului, când intenționam să mă înscriu la Academia de Arte. „Eram eu suficient de talentată? Aveam vreo șansă să fiu admisă acolo?”, l-au întrebat ei. După cum se știe, concurența era acerbă. Locuri puține, iar solicitanți erau mulți. Izsak Marton i-a liniștit dându-le un răspuns încurajator. Asta am aflat-o abia în anul următor, după ce am fost admisă la studiile superioare.
D. O.: Ce ai făcut după terminarea studiilor?
D. M.: După cei patru ani interesanți și tumultuoși de la Academia de Arte din Cluj, m-am angajat ca profesor la Școala populară de Artă din Sfântu Gheorghe. Mulțumită notelor mari din diploma de absolvire, am putut alege între mai multe locuri de muncă din țară, locuri oferite în cadrul repartiției obligatorii de trei ani. Aflând că la Sfântu Gheorghe existau niște ateliere moderne de pictură, din toamna lui 1977, m-am dus acolo ca profesoară. În plus, cunoșteam și limba maghiară, fapt foarte util într-un oraș unde majoritatea populației era vorbitoare de limba maghiară.
Am avut norocul să închiriez ultimul atelier liber, disponibil din oraș, la etajul opt al unei clădiri înalte, cu ferestre mari și cu o perspectivă lungă de câțiva kilometri, unde mă puteam consacra propriei mele activități de creație pe lângă munca de predare. A fost un fel de eliberare liniștea dobândită – după anii de trudă ai studenției, sub același acoperiș, alături de alți colegi – departe de prețioasele indicații ale profesorilor. Atunci a început, de fapt, procesul găsiri unui stil și a unei identități proprii, al autoexaminarii, în singurătatea dintre pereții înalți ai atelierului, efortul susținut de a deveni artist. Pentru că, a te putea numi astfel, nu erau suficienți cei doisprezece ani de studii specializate.
D. O.: În ce an și unde a avut loc debutul expozițional? Bănuiesc că a fost o expoziție de grup. Când ai avut prima expoziție personală? La câte ai participat în perioada cât ai trăit în România?
D. M.: De la bun început am avut ocazia să particip la expoziții anuale de grup împreună cu artiști profesioniști locali; greu de numărat câte au fost… Erau expoziții municipale de unde statul făcea achiziții, cu regularitate. Am expus și la București, în sala Dalles în 1978 și 1979, unde am participat cu un triptic de mari dimensiuni, pe care l-am vândut contra unei sume corespunzătoare salariului meu anual de profesor. Prima și singura expoziție personală din țară am avut-o în iarna anului 1979 în sediul galeriei UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) din Sfântu Gheorghe.
D. O.: Ai avut ocazia să participi la expoziții organizate în străinătate?
D. M.: Nu, nu în acei puțini ani, dat fiind faptul că a trebuit să părăsesc țara în toamna lui 1981.
D. O.: Sunt sigur că ai mai avea multe de povestit despre cariera artistică desfășurată în România. Dar aș vrea să facem un salt în timp și să ne oprim la anul și împrejurările în care ai decis să părăsești țara. Ai fost influențată de condițiile de afirmare artistică, existente în acel an în România, ori de altceva?
D. M.: După cum spuneam, am început bine, am avut o slujbă bună, un atelier frumos, lucrările mele au fost apreciate tot mai mult așa că eram destul de mulțumită. Nu mă gândeam să plec din țară și, fiind singură la părinți, la început, a fost aproape de neconceput. Dar mai târziu m-am răzgândit; atunci când soțului meu, refugiat politic și coleg artist din anii studenției, nu i s-a acordat drept de muncă din cauza cetățeniei sale străine. Nu i s-a permis nici măcar să-mi suplinească orele de predare la școală, în perioada concediului de maternitate, în decembrie 1979. Spre dezamăgirea noastră, i s-a permis, în schimb, unui alt coleg de-al meu, care avea deja un loc de muncă cu normă întreagă. Au mai fost și alte evenimente triste care s-au succedat rapid: pierderea locului de muncă, a atelierului, a noului nostru apartament… într-un cuvânt, a întregii siguranțe economice. Lumea mea se prăbușise cu totul. Am renunțat atunci la toate, pur și simplu, și mi-am urmat soțul în Suedia pentru a salva astfel integritatea micii noastre familii.
Interviul va fi publicat integral în revista culturală „Leviathan, nr. 2 (19), aprilie–iunie 2023, număr în pregătire.
Detalii și lucrări de Dorina Mocan, click aici.
