Nicolae Filipescu ”nu vorbea de Ardeal fără să plângă” – articol de Daniela Șontică

626
Daniela Sontică Nicolae Filipescu memor leviathan.ro

logo rubrica memor daniela sontica leviathan.roNicolae Filipescu (1862 – 1916) a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai participării României la Primul Război Mondial ca parte a Antantei, explicând în discursuri convingătoare că era singura noastră șansă de a realiza idealul naţional. Cea mai importantă perioadă din viaţa lui Nicolae Filipescu a fost chiar izbucnirea Primului Război Mondial şi intrarea României alături de Antantă, așa cum își dorise. În perioada de neutralitate a țării a criticat frecvent guvernul Ion I. C. Brătianu pentru tergiversarea intrării în luptă. A desfășurat numeroase acţiuni şi discursuri mobilizatoare în multe dintre oraşele Vechiului Regat şi a făcut chiar o vizită la curtea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pentru a negocia intrarea României în război de partea Antantei.

Istoricul Ioan Lupaș consemnează ceea ce entuziastul Filipescu îi profețea cu îndrăzneală Regelui Ferdinand, la 15 februarie 1915, cu o formulă care a rămas celebră: ”Sire, ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam. Vei fi cel mai mare voevod al țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei, aducând pe deasupra și strălucirea purpurei regale, sau, răpus în cel mai suprem avânt de vitejie al neamului, vei fi sfințit ca erou național. De aceea mărirea ce ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”.

Din mărturiile mai multor contemporani cunoaștem că Filipescu era un adevărat patriot, un om pentru care cuvintele nu erau prea mari fiindcă el trăia ceea ce spunea în discursurile sale vii, așa cum le doreau oamenii. Părerea lui nu era indiferentă intelectualilor și oamenilor care citeau presa, care urmăreau cursul evenimentelor. Când ceva important se petrecea, lumea spunea: Să vedem ce va spune Filipescu!

Octavian Goga evoca, într-o conferință din 1933, vremurile când generația lui încă visa la Unire: ”Pe vremea aceea a sta de vorbă cu cei de dincolo de granițe era o sărbătoare, era o zguduire sufletească de bucurie și de fericire. Nicolae Filipescu nu-mi vorbea niciodată despre Ardeal fără să plângă. Ce era pentru noi cei de dincoace de Carpați când vedeam primul stâlp de frontieră din țară? Visul nostru de unitate națională se transforma în lacrimi la prima întâlnire.”

Nicolae Filipescu s-a născut la București, unde făcut și școala primară, iar liceul l-a urmat la Geneva, în timp ce Facultatea de Drept a urmat-o la Paris.

Reîntors în ţară, a intrat în politică, alăturându-se tinerilor conservatori grupaţi în jurul ziarului ”Epoca”. În 1885 a fost pentru prima dată deputat în circumscripţia Brăila. Doi ani, între 1893 și 1895, a fost primar al Bucureștiului, iar apoi al Brăilei. Din 1899, când conservatorii au revenit la putere, Filipescu a fost reales deputat. Între 7 iulie 1900 şi 14 februarie 1901 a fost ministru al Domeniilor şi Agriculturii în guvernul P. P. Carp; ministru de Război a fost între 29 decembrie 1910 și 28 martie 1912 şi al Domeniilor, între 14 octombrie 1912 și 5 aprilie 1913. În 1914 a fondat Acţiunea Naţională, aripă antantofilă a Partidului Conservator, cu oameni proveniţi din mai multe partide. ”Filipescu este sufletul curentului antantofil din țară, omul care în parlament, în presă, în toate întâlnirile sale politice și mai cu seamă în stradă, în manifestațiile organizate de Acțiunea Națională, pe care el o conduce, dă viață idealului național.”

Era o fire avântată, romantică, uneori pătimașă, chiar violentă. Iată cum îl portretizează același Octavian Goga: ”Cu acest suflet aprins pururi clocotitor, el a zguduit neîncetat opinia publică a țării lui. Concepția politică, ideile conservatoare nu erau menite să-i asigure o ceată mare de aderenți. Filipescu biruia însă prin farmecul particular al personalității lui din care se degajau atâtea aspecte frumoase ale trecutului nostru. […] Era iubit deci pentru patriotismul lui înflăcărat, pentru mâinile curate, pentru cavalerismul care nu-l părăsea niciodată, pentru îndrăzneala cu care-și făcea singur dreptate, pentru exploziile de demnitate.”

În memoriile sale, Ion G. Duca nu scrie numai lucruri bune despre Filipescu, din cauza numeroaselor conferințe în care acesta îl critica pe Ionel Brătianu pentru că nu ducea România în război mai curând, totuși, apreciază oratoria sa: ”Filipescu aproape că nu a avut talent la începutul carierei sale politice, însă în ultimii ani ai vieții, a știut să-și toarne gândirea în câteva formule de o netăgăduită frumusețe.”

Din nefericire, Nicolae Filipescu a murit la 30 septembrie 1916, în urma unui stop cardiac și n-a mai apucat să vadă visul unirii împlinit.

Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.