„Nu credeam…” de Cornelia Bartels

119
cornelia bartels amintiri decupaje

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsNiciodată nu aș fi crezut că am să ajung să trăiesc asemenea schimbări, evenimente, întâmplări, trăiri de viață. Când pleoapa vieții, obosită, se lasă peste anii tinereții, peste trăirile petrecute cu mulți, mulți ani în urmă, încercând să mă ajute să uit, să mă împac cu trecutul într-o îngăduitoare, plină de înțelegere acceptare, se rostogolesc noile trăiri, evenimentele cotidiene, peste tine, copleșindu-te, trezindu-te în fața unei noi realități. O realitate pe care nu ai fi îndrăznit niciodată să o întrezărești printre rândurile scenariului vieții tale.

Căutam un epilog, un final spre care mă îndreptam liniștit, fără să mai sper în schimbări esențiale, fără să mai cred în ceva nou, neașteptat. Nu credeam să-nvăț/ a muri vreodată, / nu credeam să mă zarzăre/ să mă piază de mugur /înlăuntru de roată./ Nu credeam să mă stele,/ nu credeam/ să mănânc din vițele/ ram cu umbră și geam/ să mă eu/ nu credeam/ și să mie/ redă-mă/ nu credeam nici atâta./ Nu credeam, nu credeam./ Ce nu credeai?/ m-a întrebat urâta, trista/ lăsare de braț, peste nouri/ ca gândirea unui împărat poet./ Nu credeam să-nvăț/ a muri vreodată/ dar nici să mă nasc/ nu credeam a mă naște vreodată.” (Odă în metru antic). Și eu acum, păstrând proporțiile, reinventez un nou scenariu pentru o nouă piesă care urmează să fie jucată de aici înainte pe scena vieții mele. Un început al unui inevitabil sfârșit? O renaștere. O reînviere…

Ajungi la un punct când accepți cu greu schimbările. Când trăiești după un ritual învățat și repetat zi de zi de la un timp încoace, ritual care te însoțește mereu și mereu spre un alt timp încolo, nedefinit. Un dincolo neschimbat, cunoscut ție că există, dar încă nehotărât, până când? Ah, astai întrebarea? Până când? O repeți cu teamă dar și cu speranța că acest dincolo se va prelungi, se va întâmpla cândva, dar în nici-un caz acum, azi.

Azi se întâmplă cu totul și cu totul altceva, altele își fac loc în viața ta, schimbări la care nici nu ai visat, nici nu ai îndrăznit să crezi că se pot întâmpla și împlini vreodată și atunci capeți curaj, vrei mai mult, speri în mai mult, și te rogi șoptind în taină versurile lui Nichita: „Mai lasă-mă un minut./ Mai lasă-mă o secundă./ Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip./ Mai lasă-mă o briză, o undă./ Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.” Speri să fii ascultat, să fii auzit. Capeți noi aripi și începi să reînveți să zbori. Să zbori într-o lume pe care nu ai uitat-o, ai părăsit-o doar pentru câțiva zeci de ani. „Și eu, cu pânzele sufletului/ umflate de dor,/ te caut pretutindeni, și lucrurile vin/ tot mai aproape,/ și pieptul mi-l strâng și mă dor.”

Decupajele, scurtele mele povestiri, retrăitele amintiri îmbrățișate, croșetate dimpreună cu întâmplările zilnice de aici, de acum, ca un  nevisat miracol, prind aripi, prind viață, cuprinse între copertele unei cărți. Aripi care se prelungesc până peste umerii mei, ajutându-mă să capăt puterea de a trece peste tot ce a fost să fie, să mă ridic deasupra acelor neliniști care mi-au îngreunat ani mulți pașii. Decupajele mă ajută să exist altfel, să mă reîntorc în miraculoasa lume a cuvântului scris, față de care, recunosc, cu o mare durere, mi-am fost infidel… și pieptul mi-l strâng și mă dor.

Decupajele devin biletul de zbor spre lumea poeziei și a povestirilor, un zbor în care nu mai îndrăzneam să cred cu adevărat că poate fii posibil. Un bilet de călătorie în lumea muzelor și a cuvintelor, a retrăirilor păstrate cu atâta cuvioasă credință că în ele îmi păstrez rădăcinile sufletului. Nu am fost niciodată o dezrădăcinată, doar o mutare în timp și spațiu într-o altă lume mi-am permis, am îndrăznit să trec un alt prag, unde mi-am căutat viețuirea, supraviețuirea. Și nu am nimic de regretat. Treptele scării mele spre cer, spre fericire au fost așezate cu grijă, am făcut pași mici și siguri îndreptându-mă înspre sus… Cât de sus? Oricum cerul rămâne ținta pașilor mei…

Cu câtva timp în urmă am fost întrebată dacă vreodată mi-aș fi putut închipui că voi reîncepe să scriu? Nu. Cu siguranță nu am avut niciodată curajul să sper și să cred că voi reveni cu inima curată la bătaia acelei inimi, cândva, părăsite… și m-am durut tot acest timp, și m-am învățat să cred că atâta a fost. Dar nu a fost să fie doar atât…

Nu e nici un vis care se împlinește acum, căci nici nu am îndrăznit să visez asemenea vise. E mai mult decât un vis. Este un miracol ce mi-a fost dăruit de trei corifei în ale scrisului, trei oameni deosebiți din lumea miraculoasă a frumosului și a artelor, a literaturii care au crezut mai mult decât mine în mine. Mi-am încredințat dorurile, sufletul, nădejdea în mâinile lor ocrotitoare și-am învățat că cred în mai mult decât în a învăța să mori. Nu este nimic nou când afirm că Oda eminesciană devenise, în ultimul timp, cântecul de leagăn al singurătății mele… Ce poate fi mai frumos decât să-ți șoptești minunatele versuri și să speri că totul a fost așa cum trebuia să fie… „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei înălţam visători la steaua/ Singurătăţii.// Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce,/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Ne-ndurătoare.// Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării. // De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări,/ Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?” …Căci nimic nu poate exprima mai bine și mai frumos, mai profund și mai adevărat tot ceea ce îmi doream să spun.

De curând, am văzut la televizor un film scurt despre Victoria, o tânără braziliană care s-a născut fără brațe. Cumplit. Dar copila m-a impresionat atât de mult, că aproape m-a făcut să uit că nu are brațe. M-a ajutat să mă uit la ea cu o caldă admirație și profundă iubire. Încă de mică era o pasionată dansatoare. Mișcările trupului ei firav erau atât de necrezut de grațioase și alături de expresia chipului zâmbitor, fericit, te ajutau să uiți adevărul dureros. Să vrei să fii dansatoare, balerină, fără mâini? Un mare curaj. O mare încredere în propria ta forță de a depăși toate nedreptățile la care, fără voia ta, ești supus. Mișcările grațioase ale trupului, ale picioarelor erau însoțite de un foarte expresiv chip. Dansa cu ochii și cu mișcarea capului într-o miraculoasă armonie… Dansa alături de alte micuțe balerine cu o aceeași grație și frumusețe. Și era fericită.

Impresionantă lecție de dăruire, de depășire a suferinței printr-o mare putere a bucuriei de a face ceva din tot sufletul, ceva ce îți dorești mai mult și mai mult, de a nu renunța, de a persevera și de a te ridica deasupra tuturor opreliștilor. Un copil nevinovat, un copil supradotat cu o mare încredere în viață, în frumusețea vieții mi-a dăruit o lecție de viață pe care nu o voi uita niciodată.

„Ai crezut vreodată că ai să reîncepi să scrii? Că decupajele tale se vor odihni între copertele unei cărți?” Am fost întrebată de curând, când, cu adevărat, am fost pusă în fața unei realități de necrezut… „Nu, nu am crezut niciodată”, am răspuns. E un miracol pe care-l trăiesc: „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări,/ Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”

Și miracolul s-a împlinit într-o zi de 1 martie. Un dar al primăverii. Un mărțișor al corifeilor Leviathanului, minunați oameni/prieteni cărora nu le voi putea dărui niciodată ceva mai mult decât mi-au dăruit ei. Dăruim lacrimi de recunoștință, dăruim lacrimi de bucurie, emoții, incredibile gânduri care devin fapte, insomnii care devin letargii în așteptarea cărții, dăruim gânduri frumoase pentru reînviere, pentru curajul și tenacitatea și delicatețea cu care te-au încurajat… Și eu? Nu credeam cu adevărat, nu credeam să mă zarzăre/ să mă piază de mugure/ înlăuntru de roată// Nu credeam să mă stele,/ nu credeam”… În acest miraculos început de primăvară, și vă mulțumesc pentru tot…

Martie 2021

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

1 COMENTARIU

  1. Doamnă Cornelia Bartels, nu știu cât de cumpărată e cartea dumneavoastră cu decupaje, dar cea pe care o am eu circulă și va circula pe la toate prietenele mele! E chiar o carte bună! Continuați cu scrisul ca să nu credem că apariția ei este ceva întâmplător!

Dă-i un răspuns lui Elena Stoican Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.