”Nu știu când voi muri, dar știu că azi trăiesc – Gilda”, proză de Dori Lederer

169
proza de dori lederer portimao portugalia

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roCând am cunoscut-o pe Gilda, avea 60 de ani, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că femeia aceea frumoasă cu un corp atletic ar fi avut această vârstă. Înaltă, ochii albaștri, un nas perfect și buze fine, frumos conturate, cu o ținută dreaptă, simplă, dar foarte elegantă, părea o actriță din filmele de pe timpul copilăriei mele. Eram la început de drum în visul meu de atunci, visul de a învăța și de a face lucruri noi și îi fusesem recomandată de către o cunoștință cu care ea era în relații de colaborare. De la prima discuție, am simțit că stau de vorbă cu o persoană hotărâtă, corectă, dar nu am putut să nu remarc acea rigiditate specifică nemților. Nu aveam de unde să știu că trecerea anilor ne va apropia, că dincolo de ceea ce vedeau ochii mei, era o femeie cu o viață deloc ușoară, o femeie care, mai târziu, mi-a fost de multe ori exemplu de luptă cu viața, dar și un umăr pe care am plâns în momente de cumpănă. Nu am știut că acel zâmbet discret și rar, ascundea un suflet cald, un om plin de înțelegere și disponibilitate față de semeni. Construise o vilă în Portugalia cu gândul să se retragă în ea atunci când se va pensiona, dar fiind femeie de afaceri, a căutat să amortizeze cheltuielile înscriind-o în circuitul turistic. Venea de două ori pe an în vacanță și se bucura de soare, de liniște și de locurile care-i erau dragi.

Se îndrăgostise de țara aceasta în tinerețe. După terminarea liceului în Germania, pe atunci Federală, a obținut o bursă de stat să studieze la Facultatea de Litere din Lisabona. Mi-a povestit că bursa era destul de mare, ceea ce a determinat-o să-și ia prietena cea mai bună în Portugalia, amândouă întreținându-se din acei bani pe toată perioada studiilor. Atunci l-a cunoscut și pe soț, singurul ei soț, un portughez, student în Lisabona, cu care s-a căsătorit la terminarea studiilor și au făcut o fată. După căderea lui Salazar s-au mutat în Brazilia, loc în care iubirea vieții ei, după vreo 2 ani, s-a îndrăgostit de o spaniolă focoasă și a părăsit-o.

– Am rămas cu fata și doi câini, m-am întors cu ei în Europa, mai precis, în Germania, la părinți. Nu a fost ușor, a trebuit să-mi caut de lucru, facultatea pe care o făcusem nu mă ajuta prea mult. Dar nu am disperat, mi-a destăinuit ea într-o amiază în fața unei cești cu cafea.

După câțiva ani de la despărțire, a cunoscut un francez. Deja trecută printr-o experiență, nu s-a mai grăbit spre altar. După un an de relație, a plecat în Franța la el, încercând să dea acestei idei de viață în doi încă o șansă. Într-o seară, francezul s-a îmbătat, a devenit irascibil și i-a dat o palmă.

– Nu am spus nimic. Chiar nimic. Am așteptat să adoarmă, mi-am făcut bagajele, iar dimineață la prima oră, am fost la gară, am luat trenul și m-am întors acasă la ai mei. În ziua aceea am hotărât ce am de făcut. Tata avea o mică făbricuță care se îndrepta spre faliment. În dimineața următoare, m-am trezit odată cu el și am plecat împreună la fabrică. Am învățat tot ce am putut de la tata, de la oamenii pe care i-am întâlnit, am studiat, am muncit, iar într-un final, am reușit să îndepărtăm riscul falimentului, am făcut afacerea profitabilă. Am prins gustul provocărilor, gustul muncii, al țelurilor propuse și dorința de a le atinge.

A rămas singură mult timp, până când a cunoscut un bărbat. Au fost prieteni vreo 15 ani. Nu era pasiune între ei, era o afecțiune mai mult prietenească. Avea fiecare casa și rostul lui, deși luau des masa, se plimbau duminicile, conversau mult, vedeau filme și își petreceau toate vacanțele împreună. În ultimul an de viață el paralizase. Ea a rămas fidelă legăturii lor, nu l-a abandonat, mergea zilnic să-i țină companie, îi era milă de chinul lui și o durea când se gândea că se va stinge.

– Tot un fel de iubire a fost și asta, mi-a spus după ce l-a înmormântat.

Apoi, tăcere. Venea mai des la casa ei din Portugalia, vizitele mele pe timpul șederii ei se prelungeau tot mai mult și depășeau limitele unei vizite în care dai seamă pentru sarcinile contractuale, deveniseră niște amiezi în care ne cunoșteam, pas cu pas, tot mai mult, ca oameni cu vieți, destine, drame și bucurii. Într-una din asemenea amiezi mi-a destăinuit că atunci când ne-am cunoscut abia trecuse printr-o operație de cancer la sân. Și că are de gând să mai preia o firmă, apoi se va pensiona. De aceea făcuse de curând un lung șir de analize, voia să știe dacă are rost să-și mai acorde o ultimă provocare. Nu o întrebasem niciodată cu ce se ocupă, de fapt, nu-i pusesem niciodată întrebări personale. Uneori simțea ea nevoia să-mi spună anumite lucruri. Iar eu o ascultam și înțelegeam din ce în ce mai mult de ce mi s-a părut rigidă la început. Toată viața a cumpărat  firme falimentare, le-a făcut rentabile, apoi le vindea la un preț bun. Cu asta se ocupa Gilda. O muncă ce-i dădea satisfacție, avea mereu un țel, să dea un nou început acolo unde se arăta sfârșitul. Și i-a reușit de fiecare dată.

Recunosc că a fost un moment în viața mea când a făcut și cu mine cam ce știa ea mai bine. Într-o zi, viața s-a întors cu picioarele în aer și eu am simțit că pierd controlul pe toate planurile. Am sunat-o în Germania și i-am relatat pe scurt ce mi se întâmplă. A fost persoana care m-a liniștit și încurajat cu o singură frază:

– Am înțeles, nu e sfârșitul lumii, ești o femeie puternică, îți dau un mic impuls pentru început.  Hai, ia-o de la capăt! Vei reuși, te asigur!

Și nu s-a înșelat. Poate și pentru că mi-am dorit cu tot sufletul să nu-i înșel încrederea. Anii au trecut peste amândouă, iar eu am înțeles că o relație se construiește în timp, pas cu pas, gest cu gest, eveniment cu eveniment, om împreună cu om. Și uneori nu este neapărat nevoie ca oamenii să locuiască aproape. În zilele noastre, cu tehnologia de care dispunem, uneori suntem mai aproape de unii oameni chiar dacă ne despart mii de kilometri, decât suntem cu cei din imediata vecinătate. Când Gilda s-a hotărât să se pensioneze, nu a vrut să renunțe la relația noastră care de-acum, devenise una de prietenie. Mergeam la ea des, o ajutam în multe nimicuri pe care le inventa, numai să-și facă de lucru. Uneori, zâmbind, o încurajam în câte un gând aproape copilăresc. Îmi era dragă. Într-o zi m-am urcat pe o scară să-i dau capătul unei plante agățătoare pe care voia să o lege de stâlpul din terasa de la etaj.

– Nu e o idee bună, dă-te  jos de acolo, dă-te jos imediat, mi-a spus cu un ton autoritar.

– De ce?, am întrebat-o eu.

– Pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu cazi.

– Eh, nu știam că Gilda cunoaște frica, am râs eu amuzată.

S-a încruntat și a repetat:

– Dă-te jos, mi-e frică să nu pățești ceva și nu vreau să te pierd.

Apoi, zâmbind, cu voce joasă:

– Sunt egoistă, nu vreau să pierd oameni la care țin.

Venind de la o femeie ca ea, a sunat ca o declarație de dragoste spusă cu voce tare. Știam că ține la mine, îmi dovedise în repetate rânduri prin gesturile ei, prin susținere, prin mâna ei prietenească și vocea cu care mă ridica atunci când simțea că alunec în tristețe ori deznădejde. Dar mai ales, într-o zi, când am văzut-o plângând. Tocmai îi împărtășisem un lucru frumos care mi se întâmplase. Am privit-o mirată și am întrebat-o de ce plânge.

– De bucurie pentru tine, mi-a răspuns emoționată.

Apoi, de la o vreme, am văzut-o schimbată. Simțeam că se petrece ceva cu ea și luminițele din ochi îmi cam dădeau de bănuit ce este. Împlinise 70 de ani, era tot frumoasă, corpul îi era tot zvelt, rămăsese aceeași femeie cu o bună dispoziție zilnică, deși nu era veselie. Se retrăsese în vila ei așa cum visase. Avea cățelul, același cățel cu care o cunoscusem și pe care îl lua oriunde mergea. Dar de o vreme, zâmbea altfel, avea altă privire și, cel mai ciudat lucru, mi se părea cam visătoare, cam distrasă, iar asta nu o caracteriza deloc. O priveam și-n sinea mea mă bucuram spunând: „Sigur se petrece ceva cu ea, ceva bun”. Până într-o zi…

– Am să-ți destăinui ceva, m-a luat fără nicio altă introducere.

Am tăcut, am zâmbit și i-am dat de înțeles cu privirea că o ascult.

destăinui În viața mea a apărut cineva. Nu credeam să mi se mai întâmple asta. Tu știi că am iubit o singură dată, în tinerețe, pe tatăl fiicei mele. De atunci, n-am mai fost îndrăgostită. M-am refugiat în muncă, mi-am crescut copila, am avut alte bucurii, alte împliniri, alt fel de mici fericiri, dar niciodată n-am mai cunoscut pasiunea.

Mi-au dat lacrimile, am îmbrățișat-o și i-am spus:

– Se simte, am bănuit că e ceva, tare mă bucur că s-a întâmplat.

– Sunt îndrăgostită, a continuat Gilda. E un om bun, calm, singur și parcă ne știm dintotdeauna. Îl cheamă Roger.

– E neamț?, am întrebat eu.

– Nu. E olandez, pensionat ca și mine și retras și el aici, are casa în apropiere. Ne-am cunoscut pe plaja unde ne plimbăm câinii amândoi în fiecare dimineață. Are și el un cățel, a continuat cu ochii strălucitori.

Încet, încet, au devenit un cuplu nedespărțit. Cățeii lor s-au împrietenit și dorm unul lângă altul. Roger se lasă răsfățat de grija pe care i-o duce ea atunci când îl ceartă cu blândețe că nu și-a luat tratamentul pentru inimă, de privirea ei îmbufnată atunci când merge să schieze în timp ce Gilda se teme să nu-și rupă vreun picior, de micul dejun pe care i-l pregătește și cafeaua pe care o beau împreună la ora 10.00, în fiecare zi. Gilda se simte iubită când privirile lui o urmăresc prin casă, când vine de la piață și îi aduce flori, când se preface supărat că nu i-a mai spus de multe zile că-l iubește. Privind la ei, nu poți rămâne rece, nu poți să nu te bucuri. Dar mai ales, nu poți să negi că omul, oricât n-ar vrea el să recunoască, are nevoie să iubească și să fie iubit pentru a fi fericit. Anul acesta, în luna aprilie, m-am trezit cu o invitație din partea ei, să luăm masa împreună.

– Sărbătorim 3 ani de când ne-am cunoscut, ne-ar plăcea să vii, ai fost primul om care a știut că mă îndrăgostisem.

– Spune-mi, te rog, după 3 ani, cum este, ce simți acum?

– O fericire, mi-a răspuns Gilda.

Și în vocea ei am simțit fericirea.

Gilda are 73 de ani, Roger, 77. Dar în preajma lor, chiar dacă sufletul se mai simte uneori împovărat, chiar dacă omul se mai simte uneori bătrân sau obosit, întinerește doar privindu-i.

Portimão, Portugalia

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

2 COMENTARII

Lasă un răspuns la Georgeta Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.