”Nu uita că ai fost și tu, cândva, Primăvară!” de Gina Zaharia

165
gina zaharia proza

cartea de sub braț logo sitePrimăvara a venit singură pe lume. Era o copilă sfioasă, desprinsă din sonetul luminii. De umerii ei s-a agăţat viaţa, cu simeza de culori, ca o caracatiţă care încleşta întruna.

Când s-a văzut singură în câmpie şi-n stâncă, în sălcii pletoase şi-n liliac alb, în cântecul privighetorilor şi-n mugurul caişilor, a început să plângă. Lacrimile se transformau în ploi care aduceau culori multe în părul şi-n ochii ei albaştri, în suflet şi pe cărările pe unde trecea – perle nestemate cărora copila nu le găsise mare valoare. Era prea mult început în trupul ei, prea mult nou care o deruta.

Obosită, s-a culcat şi a început să viseze: se făcea că era la balul florilor, regină multicoloră, cu roz în păr și sălbăticie în suflet. Dansa valsul speranţei, al reînnoirii, vals în doi. El, prinţul renaşterii, îi ţinea strâns mijlocul fin şi valsau pe nori şi peste ape, peste creste împădurite, neatinse de picior de om. Şi era atâta linişte, încât ea a numit această linişte fericire. A mulţumit cerului că a fost aleasă şi s-a agăţat strâns de visul care a învățat-o să trăiască. Şi a ştiut să-l transforme în realitate. Fericirea a numit-o iubire, dragoste, sensul vieţii. Apoi s-a uitat în oglinda timpului şi a văzut o copilă ambiţioasă, curajoasă, dar, mai ales, veselă.

Încet-încet, zilele au devenit şirag de clipe peste univers. Copila s-a transformat într-o adolescentă. Alerga desculţă prin flori de câmp, iar tălpile îi erau parfumate, sângele – râu de lumină care inunda şevaletul vieţii. Prinţul renaşterii a devenit  prinţul realităţii, valsul început cândva nu se sfârşise, căpătase aripi uriaşe care fâlfâiau în sunet de harfă şi ciocârlii peste muşchiul copacilor, căutând întruna răsăritul. Era ca o lume ferită de rele, fără ceaţă, fără minciună, fără întinări. Un curcubeu așternut ca o nimfă peste umbre, un curcubeu care se sfătuia cu oceanul, făcându-l să înflorească atunci când fata dormea, dând sens nemuririi. Trăia într-o agonie atât de bogată încât s-a răsturnat noţiunea timpului, iar nisipul din clepsidră curgea fin, fără zgomot.

Atunci, a aflat că se transformase într-un alt anotimp: Vara. Nu-i displăcuse acest nume. Se scăldase în fericire, culesese flori de stepă, zburase deasupra brazilor, simţise atâţia fiori în inimă încât nu conta că stăpânul universului o avansase fără s-o anunţe. Poate că era meritul ei. Poate că stăpânise prea bine noţiunea existenţei, poate că, dornică de a descoperi taine ascunse, căpătase diploma de onoare a corectitudinii.

Într-o zi s-a uitat în râul care curgea, ceva mai furios, spre lume. Părea nepăsător, iar câteva frunze veştede alunecau spre nicăieri. A observat că ochii, altădată mari şi albaştri, se întunecaseră. Da, erau ochii ei! Şi a mai văzut atunci în colţul lor o lacrimă. Dădu s-o şteargă cu albul nuferilor, însă a găsit doar fânul cosit. Și flori de câmp adormite peste chipul uşor străin şi trist, peste lacrimile încă neplânse, peste alte mii de lucruri despre care ea nu avusese cunoştinţă. Şi atunci, râul a strigat-o pe nume: Toamna. Era bogată și bogăţia aceasta atârna peste umeri. A încercat să valseze din nou printre stele, dar zilele mohorâte aduceau ploi şi cărarea timpului devenea din ce în ce mai enigmatică. Atunci a plecat capul, a împreunat mâinile, a îngenuncheat şi a strigat:

– Doamne, unde sunt eu? Unde sunt culorile din care aveam veşmintele, unde sunt florile de stepă aruncate pe zâmbetul lumii?

Atunci, a primit răspunsul:

– Timpul nu doarme, dragă Iarnă ! Și s-a trezit deodată peste părul deja nins, cu o năframă. Ar fi dorit s-o arunce, să nu simtă frigul care-i pătrunsese şiret prin oase, să se prefacă, zâmbind, că nu-i pasă, dar un strigăt s-a pornit peste drumuri înzăpezite care astupau toate potecile tinereții sale:

– Vreau înapoi! Oriunde! În zborul fluturilor și-n mireasma teilor, peste lunci și-n vârful stâncilor, oriunde! O parte din mine a rămas acolo!

Însă deşertul din suflet devenise neîncăpător, nemărginirea prea lacomă, înălțimile prea șterse. A îngenuncheat peste fulgii de nea şi i-a strivit, cu ură. Erau flori îngheţate, care-i răciseră sufletul.

În zadar ţinea strâns, la piept, toate amintirile ei. Poarta scârţâia lugubru, iar noaptea purta trenă lungă. Era prea multă linişte, prea multă resemnare.

Deodată, în depărtări se auziră paşi. Paşi vioi, care se apropiau ca o nălucă peste nesfârşitul crud. Era o copilă sfioasă, desprinsă parcă din sonetul luminii. Aducea cu ea miros de liliac şi mugur de cais.

– Ce vrei?, a întrebat-o răstit, Iarna.

Copila zâmbi.

– Dă-mi, te rog, binecuvântarea ta!, zise. Nu uita că şi tu ai fost, cândva, Primăvară!

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.