„O amintire, două…” de Ionuț Cristache

141
profu tableta de ionut cristache

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roÎn colecția „Cartea de teatru” a Editurii Humanitas a apărut, cu mai multă vreme în urmă,  Profu’ de Jean-Pierre Dopagne. Citea pentru noi, din carte, un mare actor, Răzvan Vasilescu. În urmă cu foarte mulți ani, într-un Târgu-Jiu prăfuit am „locuit” nouă luni, ca militar cu termen redus, într-un pat apropiat de-al lui, într-o cazarmă în care toate pericolele veneau dinspre „Coloana Infinitului”.

„Aviație inamică la joasă înălțime”… răcnea un locotenent idiot și noi toți ne culcam în praful patriei gorjene. Acum câțiva ani aici, la mine acasă, pe scena Teatrului „Tony Bulandra”, din Târgoviște, l-am reîntâlnit pe Răzvan Vasilescu într-un spectacol excepțional, un monolog uluitor și dens, după această piesă, Profu’ de Jean-Pierre Dopagne. O sală plină respira sacadat, la cuvintele rostite de el. „Profu’ are cea mai frumoasă meserie din lume”, spunea el din marginea scenei. „E ca pământul, face sămânţa să încolţească. Erou modern, el refuză să se dea bătut, visează să-i redea şcolii sufletul pierdut. Acest idealist, zdruncinat de violenţa din mediul liceal, comite o faptă ireparabilă, îşi împuşcă elevii din ultimul an de liceu. Elevii sunt ca animalele, nu inteligenţa îi conduce, ci instinctul.”  

Autorul ne „alterează”, așadar, amintirile zilelor de şcoală pentru a ne speria, pentru a ne face să râdem şi, mai ales, pentru a ne da de gândit. Am amețit în plușul moale al scaunului meu. Eram „profu’ de filosofie” de foarte mulți ani, am crescut într-o familie în care ambii părinți au fost învățători. Au fost, pentru că nu mai sunt… Am știut – aș zice, dintotdeauna – că nu pot să fiu altceva decât profesor. Și am ajuns…

Am dat generații multe, de oameni inteligenți, de intelectuali eleganți și detașați de lumea meschină în care trăim, mă tot mândresc cu asta. Am trăit vremuri mai bune și mai rele, dar am renăscut mereu alături de ei. Acum, la sfârșit de „carieră didactică”, i-am chemat pe unii dintre elevii mei cei mai dragi alături de mine și facem o pagină amplă de cultură la „Gazeta Dâmboviței”, un „ziar electronic” de provincie despre care se vorbește în România.  „Profu’ ”?  Azi e în continuare umilit de cohortele de politicieni analfabeți, cu tone de hârțoage inutile care i se cer, cu obrăznicia birocraților pseudo-capitaliști.

Și totuși, încă am mai găsit puterea să mă bucur de tinerețea elevilor mei, de aerul lor turtit de examene și simulări, de ochii lor adormiți după nopțile pierdute pe canalele informatice, după orele sterpe în… online. Am avut și șansa unor liceeni normali. Îmi amintesc, cu un colț de lacrimă, de ultima mea clasă căreia i-am fost diriginte, e drept, unul atipic, dar foarte iubit de copiii mei. Veneau în fiecare dimineață din comunele județului, ajungeau din timp, învățau, sperau, credeau în tinerețea lor. Vă spun că se mai poate câte ceva în lumea noastră măruntă, azi orbănită, câțuită, ciolăcită etc.

 „Profu’ ”… Murise mama, Doamna Învățătoare… Am plâns atunci când toți cei 26 de elevi ai mei au venit, frumoși și triști, să fie alături de „profu’ ” și dirigintele lor. Am simțit mângâierea lacrimilor lor abia stăpânite. Am simțit-o ca pe o alinare.

Mă întorc la textul de la care am pornit astăzi. S-a spus așa: „Reuşita excepţională a acestui text constă doar în frumuseţea neobişnuită şi deplină a confesiunii sale. Puritatea acestei poveşti se transmite cel mai simplu prin adevărul ei. Teatrul înseamnă – ideal – adevăr. Mergem la teatru uneori să auzim adevărul. Un adevăr pe care şi noi îl gândim, dar nu avem curajul să-l rostim. De ce? «Profu’» îl spune. Îmi iubesc părinţii, păstrez în suflet profesorii care m-au învăţat ceva, dar asta e o altă poveste. Ceva rău s-a întâmplat între timp şi nu ştiu dacă se va îndrepta. Vreţi să mă ajutaţi?”

Am  o întrebare asemănătoare, cine să-l mai ajute azi pe „profu’ ”? Cei din fruntea bucatelor îl privesc plictisiți. „Profu’ ” își poartă servieta burdușită cu greu, e plină de dosarele imbecile care i se cer, pantalonii i s-au cam subțiat, dar leafa e departe, e greu să-și cumpere alții… Sacoul e ros pe la mâneci, încearcă să-i ascundă marginile tocite, dar nu prea mai poate. Acum când vă scriu despre… mine, cel care am fost, despre „profii”  pe care politicienii de azi și de ieri (tot un drac!) i-au îndesat în cotloane întunecate și mâncate de mucegai, îmi mai amintesc că într-o dimineață am trecut pe lângă sediul unui partid din urbea mea. Pe ușa largă a ieșit un lider tânăr, cu față rumenă și cu privire de aeroplan prăvălit asupra mulțimii. Abia dacă a mormăit un salut atunci când m-a văzut. Domnule bărbat de stat și de partid ai încărunțit în zadar… „Proful tău de filosofie” te salută, totuși… Cu drag?

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.