O capodoperă în versiune radiofonică: ”Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

3096
mantaua scenariu de pusa roth dupa gogol teatru radiofonic
Sursa grafică: playbuzz.com

La începutul anului 2004, pe o vreme care parcă semăna cu cea din Petersburgul în care autorul plasează acțiunea nuvelei sale, înregistram la Teatrul Național Radiofonic dramatizarea Pușei Roth după Mantaua de N. V. Gogol, capodoperă a literaturii universale. De când îl primisem, textul ni s-a părut, mie și regizorului Cristian Munteanu, primii care l-am citit, o excelentă versiune teatral-radiofonică, cuprinzând și transformând în limbaj dramatic complexitatea în primul rând de ordin psihologic a textului gogolian.

Îmi amintesc ca acum: primul nume pe care Cristian Munteanu l-a pronunțat pentru rolul principal, Akaki Akakievici, a fost Virgil Ogășanu, care s-a dovedit un interpret ideal al dificilei partituri dramatice, urmat – dacă se poate spune așa – de o distribuție excelentă. Spectacolul s-a difuzat în premieră într-o zi de duminică, 8 februarie 2004, la ora 20.30, la Radio România Actualități. Succesul premierei a fost enorm, iar difuzările ulterioare pe posturile Radio România, cu ecourile primite de la ascultători (unii reascultau spectacolul și mărturiseau aceeași emoție ca la prima audiție) și nu în ultimul rând de la oameni de teatru ne-au confirmat că realizasem atunci un adevărat eveniment pe scena imaginară a teatrului radiofonic, cu mijloacele sale specifice, care presupun, după cum se știe, un tip particular de gândire a actului teatral.

Îmi amintesc că Mantaua, alături de Moartea lui Ivan Ilici (scenariu de Pușa Roth după nuvela lui Tolstoi, 2006) se afla printre preferințele regizorului Cristian Munteanu (1936–2008) în momentele de retrospectivă artistică – și este binecunoscută exigența sa față de propriile creații și faptul că rareori vorbea despre sine, deși ar fi fost îndreptățit să o facă după o carieră excepțională, de peste patru decenii, la teatrul radiofonic.

n-v-gogol-portret-de-f-moller-cca-1840
N. V. Gogol, portret F. Moller, cca. 1840

Duminică, 22 ianuarie 2017, la ora 14.00, la Radio România Cultural vă invităm să (re)ascultați Mantaua, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol. Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Repan, Dan Condurache, Petre Lupu, Virginia Mirea, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Julieta Strâmbeanu, Ioan Chelaru, Papil Panduru, Gheorghe Buznea, Nicolae Călugăriţa, Marius Călugăriţa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din anul 2004.

Scriam atunci, la premieră:

Am meditat adesea, eu şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: ”Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839–1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian RaicuGogol sau fantasticul banalităţii, 1974).

Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” merită o analiză mult mai amplă decât o pot face eu acum, aici.

Pușa Roth
Pușa Roth

Dramatizarea acestei capodopere este, fără îndoială, o probă de foc, căci dialogul e sumar, esenţial în Mantaua rămânând discursul auctorial, cu lanţul său de descrieri, în care fiecare nuanţă e semnificativă şi are reverberaţie în plan psihologic.

Puşa Roth a trecut cu succes proba confruntării cu capodopera lui Gogol, oferind o excelentă dramatizare radiofonică, după ce în anul 2000 realizase o adaptare a pieselor scurte ale scriitorului rus, cu titlul Scene din viaţa lumii mari (Dimineaţa unui om ocupat, Procesul, Fragment, „rama” spectacolului fiind monologul Autorului din piesa La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi).

Cristian Munteanu regizor
Cristian Munteanu

Orice dramatizare este o recreare a textului, o operă de imaginaţie în raport cu textul respectiv. Şi aici încep marile probleme: cât şi cum să te îndepărtezi de textul în proză fără a pierde nimic din substanţa lui, din atmosferă, dându-i însă coerenţă dramatică şi, în cazul special al nuvelei Mantaua, creând personaje din simple referinţe, aşa cum se întâmplă cu bătrâna gazdă a lui Akaki, botezată inspirat Agapia Vasilievna şi cu cei patru funcţionari.

Apoi, o dramatizare este, într-un fel, şi un exerciţiu hermeneutic. Veţi observa ascultând piesa scrisă de Puşa Roth şi montată cu măiestrie de Cristian Munteanu câtă consistenţă teatrală au personajele din Mantaua, câtă culoare se desprinde din evoluţia lor, din atmosfera tipic rusească, la reliefarea căreia contribuie din plin muzica lui George Marcu şi efectele imaginate de regizorul tehnic Mihnea Chelaru. Veţi remarca abilitatea cu care este evitată capcana, posibilă, a lungilor monoloage ale lui Akaki. Dacă ele ar fi fost exagerate, ritmul piesei ar fi trenat.

Virgil Ogasanu in Mantaua

Cristian Munteanu a construit acest spectacol sesizând perfect trecerile de la o stare psihologică la alta, gradaţia lor, particularităţile stilistice ale lui Gogol, atât de bine păstrate în dramatizarea Puşei Roth. Obsesia frigului, tema omului-muscă, derizoriul, transformarea abulicului Akaki, avalanşa catastrofică din final, cu modificările psihologice ale celorlalte personaje sunt câteva dintre elementele de construcţie în Mantaua, în care veţi asculta admirabile interpretări actoriceşti: Virgil Ogăşanu (Akaki), tulburător, complex, cu nuanţele psihologice cele mai adecvate, Tamara Buciuceanu, într-un minunat rol de compoziţie (Agapia), Dan Condurache (Al treilea funcţionar), cu o expresie atât de plastică, Mircea Albulescu în rolul croitorului Petrovici, compus cu tehnică de înaltă clasă, Alexandru Repan, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Ion Chelaru, Papil Panduru.

Costin Tuchilă

Gogol Monument Andreev Moscova
N.A. Andreev, Monumentul lui N.V. Gogol la Moscova, 1909

[…] Surmontând puţinătatea dialogului din creaţia clasicului rus, Puşa Roth a izbutit, fără a trăda originalul, dimpotrivă, potenţându-i sensurile profunde, să ne sugereze un întreg univers uman şi să ofere partituri generoase interpreţilor.

La rândul său, experimentatul regizor Cristian Munteanu a concentrat toate mijloacele genului pentru a transmite umilinţa la care e supus eroul lui Gogol, Akaki Akakievici, deopotrivă universul fantastic în care se desfăşoară răzbunarea sa postumă. Portretul micului funcţionar, obiect al batjocurii unora şi al compătimirii altora, e schiţat din capul locului, printr-un reuşit schimb de replici al personajelor secundare.

Un cor interpretând cântece ruseşti contribuie la realizarea atmosferei în care vieţuieşte şi copiază acte Akaki Akakievici, pentru care o nouă manta devine obsesie şi ideal de viaţă. Interpretarea acestui rol a înscris în palmaresul lui Virgil Ogăşanu, aflat într-o etapă fastă a carierei sale, o nouă creaţie de referinţă. Vocea sa nuanţează profund modul în care Akaki Akakievici suportă umilinţele colegilor săi de birou, ca şi felul în care devine inflexibil în demersul pentru a-şi recupera mantaua furată.

Este încărcată de semnificaţii discuţia cu înaltul personaj, în urma căreia eroul este învins, lovit în idealul de a-şi recăpăta mantaua, şi-şi dă sufletul. Dar, dacă a murit umilit, Akaki Akakievici îşi ţese răzbunarea postumă într-o atmosferă fantastică.

Din vocea cu inflexiuni timide, Virgil Ogăşanu foloseşte tonuri imperative cutremurătoare, până când stafia lui – umblând prin Petersburg – izbuteşte să smulgă mantaua de pe umerii înaltului personaj. În 80 de minute, Virgil Ogăşanu – Akaki Akakievici parcurge un tragic destin uman, în confruntare cu o societate strâmb constituită. Întreaga distribuţie, destul de numeroasă, contribuie, bine îndrumată regizoral, la reuşita acestui spectacol radiofonic.

Mircea Albulescu teatru radiofonic Tamara Buciuceanu

Dar, din ansamblu, se disting cel puţin trei interpreţi. Mă refer la Mircea Albulescu, el dă viaţă sonoră, cu nuanţe adecvate, croitorului de cartier Petrovici, care îşi pune toată pasiunea şi priceperea în confecţionarea mantalei, vorbind despre tigheluri şi căptuşeală ca despre nişte fiinţe vii. De asemenea, rolul gazdei lui Akaki, Agapia, prilejuieşte Tamarei Buciuceanu-Botez treceri încărcate de sensuri de la registrul comic la cel dramatic. În fine, Alexandru Repan conferă înaltului personaj toată insolenţa poziţiei sale sociale, pentru a realiza, în final, întreaga tragedie pe care a declanşat-o comportamentul său.

Eugen Comarnescu, „Cronica Română”, nr. 3368, joi 12 februarie 2004

Fragment din spectacol

„Mantaua” sau „Fâșia Gogol”

Cred că la granița dintre real și ficțiune există o fâșie neutră, o zonă în care ordinea normalului nu dejoacă alegoria și nici absurdul nu corodează adevărul. Aș numi-o fâșia Gogol. Un spațiu în care iluzia duce la simulacre grotești, fără a disturba mesajul. Acesta este palierul creator pe care l-a ales cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, cum îl numea Eminescu pe fantasticul Gogol. Nu e greu de imaginat cum ar fi arătat nuvelistica și, în general, întreaga operă a unui Gogol al secolului XXI. Cred că ceea ce scria Vissarion Belinski, unul dintre cei mai buni critici și filozofi realiști ai literaturii slave, contemporan cu autorul Sufletelor moarte, care pe la apusul prea scurtei sale vieți îi scria lui Gogol o scrisoare rămasă celebră, ar fi fost valabil și astăzi. Extrapolând întrebarea la ceea ce reprezintă întreaga operă a lui Gogol și nu numai nuvelistica sa, mă raliez și eu răspunsului lui Belinski. Ce este opera lui Gogol, așadar? „O comedie care începe cu prostii, continuă cu prostii, se termină cu lacrimi și care, în cele din urmă, se cheamă viață.”

Gogol la Kiev portret de F. Miller
Gogol la Kiev, portret de  F. Miller

Gogol nu a fost un autor obișnuit care a scris despre oameni neobișnuiți. Ci, mai degrabă, un autor năstrușnic, singular și paradoxal, care a scris colosal despre oamenii obișnuiți, despre habitudinile lor care țin mai mult de intima lor existență, despre lăuntrul care dă pe dinafară, despre clocotul ascuns sub capacul unei melancolii de nepătruns, nimicitoare de suflete.

Pentru mine Gogol este unul dintre cei mai sinceri scriitori ai secolului XIX. Și cred că această virtute a spiritului său i-a transformat literatura într-o mănușă aruncată contemporaneității. De cele mai multe ori scriitorii aleg comoda perspectivă a interogării. Se spune că asta trebuie să facă un scriitor adevărat. Să contextualizeze întrebările, să extragă din tumultul unei lumi care alege să trăiască sub nivelul înzestrărilor sale intelectuale, într-un confort paraplegic, ceea ce oamenii nu vor și nu mai pot să facă. Gogol însă a încercat să nu lase întrebările fără răspuns. Or, unde este locul în care gestează și se nasc întrebările? Și unde se găsesc răspunsurile? În Spovedania sa de scriitor, Gogol recunoștea că a reușit numai acolo unde s-a inspirat din realitate, fantezia nedezvăluindu-i nimic din ceea ce ochii lui să nu fi observat în natură. Așadar, fâșia despre care vă vorbeam este intervalul pe care Gogol l-a ales ca filtru între ce și este.

St Petersburg, Winter Palace, wood engraving c. 1880

St. Petersburg, Palatul de iarnă, gravură pe lemn, cca. 1880

În anul 2004, Teatrul Național Radiofonic a adus în undă poate cea mai frumoasă nuvelă a literaturii ruse moderne, MantauaNuvela-matcă a operei lui Gogol, dramatizată cu finețe și nerv de scriitoarea Pușa Roth după traducerea Silviei Cucu, poartă amprenta regizorală de neegalat a lui Cristian Munteanu.

De această dată figurile de carton, despre care scriam în cronica unui alt spectacol radiofonic, Scene din viața lumii mari, o adaptare a trei fragmente dramatice aparținând lui Gogol, semnată de aceeași excelentă scriitoare, se proiectează în oglinda burlescă a realității, valsând în spațiul derizoriului.

Aparent, Mantaua lui Gogol este un text facil, cu un parcurs aproape intuibil de cititorul versat, al cărui final pare un pic deplasat și straniu, ca într-unul dintre episoadele celebrului serial tv Povestiri cu final neașteptat. Spectacolul lui Cristian Munteanu demonstrează însă contrariul, el găsind cheile care descuie realitatea. O realitate nu numai ca cea a anilor 1839–1841, când Gogol scria Șinel (Mantaua), ci identică cu cea a anului 2004, anul producerii spectacolului. O situație similară se putea ascunde în paginile oricărui tabloid sau jurnal de știri de senzație. Aceleași mecanisme sociale, aceleași personaje, aceleași obsesii și micimi, aceeași umilință, aceleași patimi, aceeași dezumanizare. O patimă, un jaf, o moarte și… o fantomă. Note pe un portativ universal.

St. Petersburg Palatul Peterhof painting by Vasiliy Sadovnikov,1840

Vasilii Sadovnikov, Sankt Petersburg (Palatul Peterhof), 1840

Realitatea i l-a împrumutat lui Gogol pe insignifiantul Akaki Akakievici Başmacikin, lăsându-l să-și culeagă reperele din chiar interiorul său biografic. După moartea lui Gogol-tatăl, veniturile familiei s-au diminuat simțitor. O moșie ipotecată, o mamă care nu mai reușea să administreze gospodăria l-au determinat pe Nikolai Vasilievici să-și caute o slujbă la Petersburg, devenind funcționar la Departamentul Domeniilor, unde cu greu a reușit să ajungă la funcția de subșef de birou. Lipsurile, mizeria și tristețea s-au așternut în viața lui Gogol, chiar dacă acesta izbutea să frecventeze cu regularitate cursurile secției de pictură de la Academia de Arte. Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o mamei sale în această perioadă scria: „Cu gerul m-am obișnuit puțin căci toată iarna am dus-o în mantaua de vară.” O ironie a sorții care a dat naștere unui personaj-cheie al literaturii universale, poate cel mai banal om despre care s-a scris vreodată.

Akaki Akakievici Başmacikin. „Omul-muscă”. Burlacul bătrân și meschin, care parcă s-a născut odată cu mantaua sa și care își duce existența cu o placiditate stupidă, ca o păpușă mecanică ale cărui resorturi sunt acționate de un demon inert, își devoalează în magistrala interpretare a lui Virgil Ogășanu întregul arsenal psihologic cu care a fost înzestrat. Într-un crescendo impresionant, Virgil Ogășanu își îmbăiază personajul când în apele limpezi ale unui comic debordant, când în adâncul unui dramatism cutremurător. Ceea ce dă un plus de valoare spectacolului lui Cristian Munteanu este tocmai acest balans între comedie și dramă pe care l-a descifrat în profunzime, dovadă fiind și distribuirea în triunghiul-cheie a unor actori care știu să jongleze cu cele două registre dramatice cu o ușurință și o profunditate esențiale. Virgil OgășanuTamara Buciuceanu-Botez (Agapia Vasilievna) și Mircea Albulescu (croitorul de cartier Petrovici). Un triunghi radiofonic ideal pentru a crea tabloul sonor al nuvelei lui Gogol. Bătrâna Agapia, în interpretarea excelentissimei Tamara Buciuceanu-Botez, este decapată în profunzime până când lăuntrul ei rodește, spre final, la ieșirea dintr-o platitudine care părea definitivă. Martoră a nebuniei lui Akaki, nebunie născută din acea furie de nestăvilit a omului răbdător, Agapia (re)învie din durere și disperare, ca o tulburare a apei stătute a ființei sale. Petrovici (re)învie și el o dată cu mantaua cea nouă. Aș spune că Mircea Albulescu izbutește să-și ridice personajul cu o treaptă mai sus decât cel pe care l-a creat Gogol. Cu o abilitate desăvârșită, Mircea Albulescu își deposedează personajul de mediocritate și scoate la iveală perla Petrovici. Un personaj aparent secundar transformat într-o vedetă.

Cei patru funcționari, colegii lui Akaki, interpretați admirabil, cu tente kafkiene, de actorii Petru Lupu, Petre Moraru, Dan Condurache și Mircea Constantinescu, devin în viziunea lui Cristian Munteanu un soi de personaj colectiv, care se contrapune sonor cu corul care împănează cu cântece rusești spectacolul. Un personaj colectiv, individualizat cardinal de caractere sincretice. Unul dintre cluurile excepționale ale spectacolului.

Povestea lui Akaki, scrisă de un iubitor fără de margini al adevărului și al demnității umane, frământată de mâinile unei neobosite râvnitoare într-ale teatrului și dospită de mintea unuia dintre cei mai creativi regizori pe care i-a avut Teatrul Național Radiofonic, nu este doar un joc de măști, ci devine pricină a unei savuroase comedii. Și, în mod paradoxal, seamănă întrucâtva cu mantaua cea veche a lui Akaki, pentru că el este impregnat cu durere și bucurie, cu lacrimi și zâmbete, într-un cuvânt, cu suflet. Căci ce este altceva este viața decât o comedie pentru omul de spirit și o tragedie pentru omul de suflet, cum bine spunea Jonathan Swift?

Cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie, Revista Teatrală Radio, 9 august 2015

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Arhiva Theatrum

Arhiva Litterae

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.