Se întâmpla în ziua de 21 august 1968. Eram elev, în vacanță și în dimineața acelei zile de miercuri plecam împreună cu familia de la Iași spre casă, la Ploiești. Seara precedentă se încheiase târziu la celebrul restaurant ”Bolta rece” în compania unui muzician renumit, dirijor și director al Filarmonicii ieșene. Curiozitățile mele de adolescent dedat la bucuriile muzicii simfonice se contopiseră fericit cu atmosfera vechiului local, nici el străin de muzică… Mai ales că, recunoscut de îndată, dirijorul fusese onorat de violonistul micii orchestre a restaurantului cu tot ce știa el mai bine din muzica lăutărească.
La oboseala din dimineața aceea se adăugaseră ploaia măruntă din gara abia trezită și nerăbdarea de a ajunge în tren, chiar dacă trenurile din vremea aceea nu erau prea comode. Dar, ghinion, aflăm că acceleratul atât de matinal, pe ruta Iași – Bârlad – Buzău – București, era suspendat. Ploaia violentă își făcuse de cap toată noaptea. Știam de la un fost mecanic de locomotivă, care lucrase toată viața pe secția Bârlad – Vaslui, că la ploaie mare, în zona Banca – Zorleni apare imediat pericolul ca terasamentul căii ferate sau vreun podeț buclucaș să cedeze. Exact asta se întâmplase. Totuși, nu eram lăsați în voia sorții. Urma să plecăm pe o rută ocolitoare, prin Pașcani, iar la Mărășești să așteptăm un rapid de la Suceava. Mă rog, fie și așa, vara are și ea capriciile ei, chiar și la calea ferată…
La Mărășești, ploaia se mai potolise și așteptarea își intrase pe deplin în drepturi. Abia spre seară urma să ajungă rapidul de la Suceava. În trenul Iași – Mărășești, tot așezându-l lipit de fereastră, tatăl meu reușise să audă la un mic radio cu tranzistori fragmente dintr-un buletin de știri. Veștile erau cutremurătoare, din ce se putuse deduce. În noaptea aceea teribilă de august, 20 – 21, se petrecuse ceva greu de imaginat: invadarea Cehoslovaciei de către trupele unor țări membre ale Pactului de la Varșovia. Deruta era totală, informațiile prinse cu greu la radio nu erau prea clare… Spre după-amiază, reușiserăm să auzim pasaje din discursul lui Ceaușescu, vehement la adresa sovieticilor, atitudine care, după cum se știe, a fost foarte apreciată în țările occidentale. Spun reușiserăm, pentru că, la linia întâi a gării Mărășești, o locomotivă Diesel electrică staționa cu motorul aprins. Se adunase ceva lume în jurul nostru, posesori ai miraculosulul aparat cu tranzistori. După o scurtă conversație, mecanicul opri motorul și astfel aflarăm ce se întâmplase de fapt. Nori cenușii continuau să plutească deasupra gării și, cum încă nimic nu era lămurit, teama începu să se instaleze pe măsură ce ne apropiam de orele serii. Nu-mi explic prea bine nici acum de ce luminile gării nu fuseseră aprinse. În spatele ei, la fel, beznă.
La micul restaurant din gară găsisem câte ceva, un fel de tocană sleită. Odată cu lăsarea întunericului, atmosfera începuse să devină una de camuflaj. O gară aproape pustie, o liniște apăsătoare, orizont negru, întrerupt doar de luminițele de departe ale semnalelor de cale ferată. Rapidul de la Suceava întârzia. La un moment dat, apăru din depărtare un tren care semăna parcă cu unul de război. Vagoanele nu aveau nicio lumină aprinsă. Era trenul internațional Kiev – Sofia, cu vagoanele lui rusești, masive, ca niște buncăre. Cele două locomotive cu aburi opriseră scrâșnind în dreptul gării. Păreau monștri sleiți de putere. În față, dacă-mi amintesc bine, o mașină Pacific, cu farurile stinse, fără lumină în cabina mecanicului, în spatele ei, o locomotivă de tren greu (vagoanele rusești sunt mult mai grele, după cum se știe). Și, mai mult decât această imagine a mașinilor cu aburi suflând anevoie, gata să-și dea duhul, ușile vagoanelor erau zăvorâte, nu urca și nu cobora nimeni. Câțiva soldați cu arma pe umăr apăruseră ca din pământ pe peron, în dreptul ușilor vagoanelor, ca în filmele de război. Noapte neagră, din cele în care firea cea mai optimistă cedează. În mintea mea de copil, cele două locomotive, care mi se păreau uriașe, nefirești, în decorul negru al gării, coborâseră parcă dintr-un scenariu apocaliptic…
Cu o întârziere de care nimeni nu mai întreba de mult, apăru în fine, prin ploaie, și rapidul salvator, de la Iași, tractat și el de un Pacific. Era, ce-i drept luminat. Mult după miezul nopții, aveam să ajungem la Ploiești…
Vezi arhiva rubricii Sine qua non
