Prima dimineaţă
”Ştii că mi-am amintit de tine pe când citeam Hemingway?” Fata care îmi spune asta stă în ușă. Îşi scutură părul cu o mână albă strecurată printre şuviţe de culoarea mahonului. Ține în cealaltă mână cana de cafea lipită de șold. Surâde cu buze pline şi cu ochi căprui și luminoși. Îşi atinge gâtul cu degete tinere, cu unghii scurte şi rotunjite: ”Şi m-am amuzat, îţi zic de ce. Ai citit…?”. Şi îmi spune titlul. Îmi vine să zic da, dar adevărul e că habar n-am. Și îi recunosc cinstit că nu ştiu de povestea cu pricina. ”E acolo un tip care îţi seamănă, mi se pare. Şi parcă ar fi un fel de Hemingway… unul mai tânăr. E cumva ca tine.” ”Cum ca mine?” Râde şi îi sclipesc ochii. ”Păi uite… o tipă încearcă să se apropie de el şi îi spune nişte lucruri. Şi el îi răspunde: Mulţumesc, eşti de treabă.” ”Şi ţie ţi-a plăcut asta?” Nu mai râde când îmi spune: ”Teribil! Îţi seamănă!” Şi după o clipă de tăcere, cu zâmbet dus, reflectat de soarele timid de afară: ”Tu! Eşti de treabă! Şi Hemingway a zis asta!” Și pleacă. Lumina dimineţii urcă spre cer.
A doua dimineaţa – veţi înţelege că de fapt aceasta este prima.
Cu nişte ani în urmă, într-o dimineaţă de vară plină şi senină, căţărată peste clădiri şi copaci până sus în văzduh, mergeam eu aşa pe o stradă din marele oraş. Mă duceam voios către slujbă. Şi fiind eu cel care eram, mă duceam devreme bine, la o ora când în fapt de vară străzile sunt mai mult goale. Şi fiind eu tot cel care eram şi încă mai sunt (ţin să vă avertizez!), eram îmbrăcat cu una pereche pantaloni kaki cu buzunare laterale şi una bucată cămaşa olive, de-acelea de le-ai păstrat de pe vremea când serveai patria sau de nu așa, le poţi lua de la military-surplus, dacă ştii de unde să le iei, fireşte. Mai purtam, aşa de-al naibii ce eram, una bucată porthart a cărui curea mi-era trecută voiniceşte peste piept. Şi mai aveam, şi de data asta nu de-al naibii, ci numa-şa de drag, o prea-ofertantă pălărie, d’aia de îi zice lumea cunoscătoare boonie. Şi aceea tot aşa, olive de culoarea ei. Şi în picioare, vezi bine, aveam iubiţii mei terra-butşi nisipii. Vă mai zic doar că aveam la purtător şi cunoscuta-mi barbă, pe vremea aceea mult mai puţin grizonată decât acum, dar tot înspicată p’ici pe ’colo. Da, domni’or şi doamne’or, eram mai ceva decât… hai că nu va mai zic acum decât cine. Şi mergeam liniştit şi cu umeri lați și drepți, de mai mare dragu’! Şi cum mergeam eu aşa, ziua se aşeza de-a binelea peste pământ şi soarele numai ce se înălţase preţ de fo’ patru degete peste creştetele caselor fâşneţe, cu garduri de piatră şi fier şi cu arbori din alte vremuri umbrindu-le ferestrele. Era bine şi mergeam egal, fără clătinări, parcă drumul nu începuse de nu se mai știa, şi-aş fi dorit ca drumul acela să nu mai aibă sfârşit şi să tot merg aşa, pe lângă garduri şi ziduri de piatră, în acea străluminată naştere de zi. Călcam de-acum spre o zonă unde casele erau mai mult ocupate de companii părelnic-misterioase cu activităţi de consultanţă, of course. Cum era de altfel şi cea către care mă îndreptam. Şi cufundat într-ale mele, mă gândeam cam cum mă voi potrivi în cele țoale la office-ul cel semi-fiţos. Și deși cufundat, aud cam dintr-o parte: ”Cred că aşa arăta Hemingway în tinereţe”. Şi ce auzisem era spus de una bucată femeie altei bucăţi, tovarăşa ei de drum. Şi numa’ ce ne încrucişasem, ele venind dinspre o stradă cu nume de zeiţă şi eu mergând pe a mea cu nume de condotier, chit că nimeni nu mai ştie de unde îi vine numele (ăsteia de condotier, ca să fie clar!). Ei bine, cele două femei abia trecuseră spre dreapta mea, erau acum la trei paşi de mine. Și una, aceea care vorbise, a mai întors o dată capul din mers, iar cealaltă numai pe trei sferturi, da’ amândouă limpezi la privire și făr’ de sfială. Şi erau ele aşa, bine făcute, dar nu tinere de tot. Şi erau sprintene şi frumuşele şi cu pantofi cu toc ‘nalt, dar nu prea, doar atât cât să fie elegant şi comod deodată. Şi aveau, deasupra genunchiului fuste ce prea-frumos se legănau în ritmul mersului. Şi cum de se gândeau ele la Hemingway aşa de dimineaţă, e de mirare! Dar mie, tocmai pentru că era aşa de dimineaţă şi că era vorba de Hemingway, tocmai de aceea, cu atât mai vârtos mi-a plăcut. M-am mai uitat o dată după ele și duse au fost. Și așa cu ele. În rest, era așa de luminată dimineaţa aceea şi vara era aşa de deplină şi mai era aşa de linişte pe stradă… Era frumos.
Dimineaţa despre care credeaţi că e prima, amestecată un pic cu cea de care credeați că e a doua.
Și eu aproape că uitasem de această întâmplare, dar cumva ea era acolo, şi e adevărat că poveştile vin când le vine lor la socoteală. Iar fata cu părul de mahon mi-a adus-o înapoi. Şi a fost bine că a venit. Şi îmi amintesc că după dimineața aceea de demult a fost o zi lungă şi potolită, şi eu am trecut prin ea în pace. Și mai am încă în gură gustul acelei dimineţi cu soare drept zburat printre case, gust cuminte și un pic sprințar, gust de fruct văratec.
Dimineaţa aceea era ca aceasta. O dimineaţă senină, înaltă şi subţire, urcată până la cer printre copaci, umbrind ferestre de case vechi.
Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa
