”O seară de operă la Lisabona” de Gheorghe Miletineanu

574
Imagine din spectacol ”I Capuleti e i Montecchi”, Teatro Nacional de São Carlos, Lisabona cronica Gheorghe Miletineanu
Imagine din spectacolul ”I Capuleti e i Montecchi”, Teatro Nacional de São Carlos, Lisabona

cronica muzicala leviathan.ro logoNu puteam să mă aflu într-o mare capitală europeană în care nu mai fusesem niciodată înainte și să nu mă duc de două-trei ori la spectacole, chiar nu puteam.

Prima seară mi-am petrecut-o la Teatrul Național ”de São Carlos”. Clădirea a fost ridicată în 1792, după proiectul arhitectului portughez José da Costa e Silva, care s-a inspirat pentru exteriorul ei de la Teatrul La Scala din Milano, inaugurat în 1778, iar pentru interior de la Teatrul ”di San Carlo” din Napoli, inaugurat în 1737. Între 1935 și 1940 Teatrul a fost închis pentru reparații. Edificiul e impunător și aș spune că e deosebit de frumos, dacă nu s-ar vedea cu ochiul liber că are mare nevoie, și asta nu de ieri-de alaltăieri, de niște temeinice lucrări de restaurare.

Teatro Nacional de São Carlos, Lisabona
Teatro Nacional de São Carlos, Lisabona
Teatro Nacional de São Carlos, loja regală
Teatro Nacional de São Carlos, loja regală

Am văzut ”I Capuleti e i Montecchi”, opera din 1830 a lui Vincenzo Bellini. Ea nu se bazează, așa cum te poate face să crezi titlul ei, pe tragedia lui Shakespeare. Libretul ei, scris de Felice Romani, se bazează pe libretul unei alte opere, bazat la rândul lui pe o piesă scrisă în 1815 de Luigi Scevola. Povestea îndrăgostiților din Verona a fost de mai multe ori povestită în nuvele italienești din Renaștere, traduse apoi în franceză. Masuccio Salernitano (1476), Luigi da Porto (1531), Matteo Bandello (1554) au dat fiecare câte o versiune a legendei. Libretistul lui Bellini s-a inspirat din prelucrări anterioare pentru operă ale tragicei istorii – au existat cel puțin trei asemenea librete înainte de momentul în care Bellini s-a lăsat convins să scrie o operă cu acest subiect și a făcut apel la colaboratorul lui statornic, care începuse de-acum să-și rescrie libretul compus pe tema cunoscută pentru un alt compozitor.

Geneza operei lui Bellini e o poveste complicată și încâlcită. Compozitorul suferise un eșec în 1829 cu opera ”Zaira”. El a acceptat să scrie ”I Capuleti”  într-o lună și jumătate, după ce a fost trecut pe numele lui contractul făcut ințial pentru Giovanni Pacini. Ca să facă față crizei de timp, Bellini a prelucrat pentru noua lui operă mai multe numere muzicale din ”Zaira” și unul din ”Adelson e Salvini”, opera compusă de el în 1825. Procedând astfel, muzicianul se afla întrucâtva în contradicție cu propriile sale principii, potrivit cărora muzica unei opere trebuie să concorde perfect cu textul libretului. Dar adaptarea la libretul scris după ”I Capuleti” a melodiilor compuse pentru ”Zaira”, și care nu izbutiseră să-i asigure acesteia succesul, a dus, atunci când melodiile cu pricina au fost strămutate în noul context, la un succes. Compozitorul a putut declara că ”neamul Capuleților a răzbunat-o pe Zaira”.

Deosebirea esențială între fabula tragediei shakespeariene și cea a operei lui Bellini constă în faptul că dușmănia care înveninează dintotdeauna cele două faimoase familii de nobili – pomenite de Dante în Purgatoriul” – a căpătat prin libretul lui Romani o explicație politică – este dușmănia dintre guelfi și ghibellini, cele două tabere care s-au înfruntat de-a lungul Evului Mediu, cea dintâi partizană a papalității, cea de-a doua favorabilă împăraților germani ai Sfântului Imperiu. Asta încă nu transformă opera lui Bellini într-o tragedie politică, dar dispune diferit accentele în întocmirea subiectului.

În primul tablou al operei, Capuleții, tatăl Giuliettei și Tebaldo, logodnicul acesteia, înverșunați împotriva Montecchilor fiindcă aceștia l-au omorât pe fiul bătrânului Capulet, resping propunerea de pace pe care le-o face Romeo, deghizat în simplu mesager al taberei vrăjmașe, sugerându-l pe Romeo, fiul Montecchilor, ca soț al Giuliettei și chezășie a păcii. În toiul pregătirilor pentru nunta ei cu Tebaldo, Giulietta tânjește după Romeo; Lorenzo, medic în serviciul Capuleților, îl introduce în palat, printr-o intrare secretă, pe Romeo; acesta îi propune Giuliettei să fugă împreună, dar Giulietta refuză în numele datoriei și al onoarei. În timpul nunții, Romeo apare deghizat și îl înștiințează pe Lorenzo că o mie de guelfi deghizați în ghibellini stau să atace palatul; bătrânul Capellio – Capulet tatăl – și Tebaldo descoperă prezența lui Romeo, dar îl iau în continuare drept un simplu mesager; atacul se produce; Giulietta încearcă să intervină și să-și apere iubitul, iar Romeo își recunoaște mândru identitatea reală; cele două partide se încaieră și se înfruntă.

Actul al doilea se deschide cu așteptarea de către Giulietta a deznodământului înfruntării; Lorenzo o anunță că Romeo trăiește, dar că ea va fi condusă neîntârziat la palatul lui Tebaldo și de aceea îi propune licoarea care ar face-o să pară moartă. Apare bătrânul Capellio care se arată neînduplecat față de fiica lui și care, bănuitor, poruncește ca Lorenzo să fie ținut departe de toți cei de care medicul ar vrea să se apropie. În tabloul următor Romeo și Tebaldo se întâlnesc în grădinile palatului și sunt pe punctul de a începe să se bată, dar aud deodată trecerea cortegiului funebru al Giuliettei. Cuprinși de remușcări, ei se bat, dornici amândoi să-și găsească moartea. În ultimul tablou Romeo, însoțit de ai săi, pătrunde în cripta în care se află Giulietta. El le cere însoțitorilor să-l lase o clipă singur cu iubita lui. Ce urmează, se știe: Romeo bea otravă, Giulietta se trezește din somn; când îi propune lui Romeo să fugă împreună, Romeo îi răspunde că e prea târziu. După o ultimă îmbrățișare, Giulietta moare și ea. Bătrânul Capulet apare, urmat de ai săi și de cei din tabăra dușmană. La întrebarea tatălui Giuliettei ”Cine-i vinovat?” i se răspunde ”Tu însuți”.

Vincenzo Bellini
Vincenzo Bellini

Vincenzo Bellini s-a stins înainte de a împlini 35 de ani. Cauza acestei morți timpurii a fost, potrivit autopsiei, o inflamație acută a colonului, însoțită de un abces la ficat. Dar sfârșitul acesta e considerat de mulți, până în zilele noastre, ca misterios. Ceea ce s-a pierdut a fost însă, fără nici o îndoială, unul dintre acele genii care au avut de spus, și au și spus, un cuvânt nou în istoria muzicii. Bellini este autorul unor melodii prelungi, prețuite și admirate deopotrivă de Verdi (”melodii extrem de lungi, cum nimeni altul n-a mai compus vreodată înainte”) și de Wagner (”melodia lui pură, cantilena lui simplă, nobilă și frumoasă”), care a putut vedea în ele un premergător al ”melodiei” lui ”infinite” (”unendliche Melodie”). Pe făgașul acelui belcanto, multă vreme privit condescendent ca învechit și demodat, iar apoi reîndrăgit de gustul public (în mare măsură datorită fabuloasei Maria Callas), Bellini a compus o muzică în care nu numai superbele melodii, dar chiar și trucurile stereotipe sunt încărcate de adevăr, de emoție, de dramă. Iar ”I Capuleti e i Montecchi” deschide, după eșecul ”Zairei”, seria marilor izbânzi ale compozitorului – ”La Sonnambula”, ”Norma”, ”Beatrice di Tenda” (Bellini îi scria prietenului său Francesco Florimo că ”Beatrice nu e mai prejos de surorile ei”) și ”I Puritani”, toate lucrări de neclintit azi din repertoriul-standard de operă.

Fotografie din spectacol de Bruno Simão
Fotografie din spectacol de Bruno Simão

Spectacolul de la Teatrul São Carlos este pus în scenă de către Arnaud Bernard (e născut în 1966 și se bucură de renume în Europa), care pare să fi montat, înăuntrul aceluiași spectacol, două spectacole diferite: unul este opera propriu-zisă, care se cântă și se joacă respectând ”adevărul istoric” atât cât e el în creația lui Bellini, cel de al doilea reprezintă contaminarea regizorului cu morbul numit Regie-Theater. Autoarea costumelor (Carla Ricotti) i-a îmbrăcat și pe Capuleti, și pe Montecchi în costume de epocă elegant simplificate și într-o combinație foarte eficace de roșu și negru, căreia mânecile cămășilor îi dau viață prin plăcute pete albe, și cu care costumul cenușiu al lui Romeo se află într-un picant contrast.

În schimb, regizorul a încadrat acțiunea operei în spectacolul de sine-stătător al unor tehnicieni de scenă care aduc dinafara scenei, trambalează de ici-colo, instalează (ba la început chiar sudează ceva) și demontează elemente de decor – panouri, o coloană, obiecte care par a fi tablouri învelite pentru transport etc., mai toate aceste articole ambalate în hârtie groasă (scenografia – Alessandro Camera). Dacă tablourile se dovedesc a fi portrete de familie și agățarea, iar apoi coborârea lor de pe fundal se pot ”citi” – cu multă bunăvoință – ca un simbol (cu totul cețos) al ostilității dintre cele două neamuri – mai treacă-meargă. Celelalte obiecte însă nu-și dezvăluie identitatea și rostul, nici măcar atunci când, în stare de mare agitație nervoasă, Giulietta începe să sfâșie și să rupă de pe ele bucăți din hârtia de ambalaj. Spectacolul mașiniștilor în uniforme de lucru nu are absolut nici o legătură cu istoria îndrăgostiților veronezi, fără a mai pune la socoteală că nu reprezintă o idee regizorală nouă – regizorul și-a refăcut la Lisabona o montare mai veche, realizată, cu aceeași echipă de scenografi, la Verona în 2013.

Corul, splendid îndrumat muzical de Giovanni Andreoli, se află într-o necontenită foială. Fojgăiala asta neîntreruptă produce însă – incredibil – impresia de activitate permanentă, ba chiar de activitate îndreptată consecvent spre realizarea unui țel bine determinat; asemenea întâmplări se petrec uneori în teatru. Dirijorul Giampaolo Bisanti a condus reprezentația cu admirabil temperament și admirabilă energie.

Davide Giusti în ”I Capuleti e i Montecchi” la Teatro Nacional de São Carlos
Davide Giusti în ”I Capuleti e i Montecchi” la Teatro Nacional de São Carlos

Interpreții celor cinci roluri ale operei – basul Luís Rodrigues (Capellio), soprana Mihaela Marcu, produs al școlii de canto românești (Giulietta), mezzosoprana Alessandra Volpe (Romeo), tenorul Davide Giusti (Tebaldo) și basul Christian Luján (Lorenzo) – au fost îndrumați, firește, spre un joc dinamic și spre gesturi ample. Nu sunt nici cusurgiu, nici cârcotaș, nu-mi stă în caracter, și nu pot găsi hibă nici vocilor, nici jocului actoricesc al interpreților. Ceva mi-a lipsit însă în spectacol. Mi-a lipsit ceea ce teoreticienii denumesc, din lipsă de terminologie mai exactă, un je ne sais quoi. Muzica lui Bellini are în ea ceva diafan, străveziu, delicat, fin, gingaș, are în ea o anumită grație, o anumită dulceață chiar și atunci când e foarte dramatică. Spectacolul de la Lisabona exprima exact ceea ce avea de exprimat, dar fără acest subtil je ne sais quoi. Am ținut să mă verific și, întors acasă, am reascultat, pe discuri, cruțat de orice factor vizual, o minunată înregistrare din 1984 – acolo am regăsit acel nu-știu-ce care-mi lipsise la gura Tagului.

Promo ”I Capuleti e i Montecchi”, Teatro Nacional de São Carlos, click aici.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.