”[O ședință glumeață]” de I. L. Caragiale

527
caragiale-articol-politic-timpul-Pușa-Roth-Grafică-de-Costin-Tuchilă.
Grafică de Costin Tuchilă

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu de Pușa Roth

”[O ședință glumeață]” este o critică indirectă a clasei politice din vremea lui Caragiale. Autorul nu comentează, ci doar oferă un exemplu, o mostră de cum se învârt banii sau chiar dispar, iar politicienii consideră că aşa e normal. Ce mai trebuie chitanţă, adică justificare, atunci când tu, politicianul, eşti în vârful trebii, iar Domnul Caragiale mizează pe nasul fin al cititorului care ”miroase” că politicienii vor ocoli adevărul. Cine împarte, parte-şi face, dar, atenţie, urciorul nu merge de multe ori la apă!

[O ședință glumeață]

Camera a ţinut ieri încă o şedinţă glumeaţă. Înţelege de-aci oricine că iar e vorba de d. Sihleanu. D. I. Izvoranu a întrebat dacă comisia însărcinată cu verificarea socotelelor cesturii Camerei nu şi-a terminat încă lucrarea, şi dacă nu binevoieşte a grăbi înaintarea raportului. D. Sihleanu, membru în acea comisie, a luat cuvântul ca să răspunză. Câteva pasaje din discursul d-lui Sihleanu vor face desigur plăcere cititorilor:

D. Sihleanu… D-lor, socotelile cesturii le-am găsit într-o perfectă asemănare cu socotelile Statului, care ne vin de la Curtea de conturi…

D. prezident CA. Rosetti. Vă rog a nu ataca Curtea de conturi, care, nefiind prezentă, nu se poate apăra.

D. Sihleanu. Nu atac pe nimeni, zic numai că aceste socoteli se aseamănă întocmai cum se aseamănă o nulă cu altă nulă.

D. prezident. V-am rugat şi vă repet rugăciunea să nu faceţi comparaţiuni prin cari să atacaţi instituţiuni ale ţării.

D. Sihleanu protestează că n-a atacat pe nimini, decât a spus numai adevărul, şi drept dovadă aminteşte memorabilul d-sale raport asupra Curţii de conturi. Trecând apoi la obiec­tul dezbaterii, arată, într-un stil colorat, care-i este propriu, că socotelile cesturii sunt ”pline de răsături şi ştersături”, că, după o socoteală prealabilă, ar fi lipsind ”acte justificative pentru 10.000 de galbeni”, şi în fine că s-a cerut documente de la contabilul Camerii.

O voce. Cine este contabilul?

D. Sihleanu. Un cavaler de patru ordine… (aci câteva atacuri la adresa contabilului). Din asemenea cauze nu putem veni cu socoteli. Doară să ne prezintăm numaidecât cu raportul pe 1879-80. (Când a fost cestor (1) d. Procopie Dimitrescu).

O voce. Pe celelalte să le trimitem la Curtea de conturi.

D. Sihleanu. Socotelile Camerii nu merg la Curtea de con­turi. Camera este controlul suprem.

D. Gr. Cozadini explică că socotelile cesturii sunt exa­minate până la 1878, afară de diurne. D. Cozadini susţine şi afirmă, fără să fi văzut condicele, că pot să fie încurcături de cinci, şase mii de lei, dar nimic altceva.

D. Pătârlăgeanu arată că sunt două feluri de cheltuieli la Cameră, cele ordinare, cari se justifică cu acte, şi diurnele, cari se liberează după tablourile apelului nominal. Cestorul, pe baza acestor tablouri, ia de la visterie bani şi-i împarte celor în drept. Pentru diurne dar nu trebuie decât să se vază condicele. 

D. Sihleanu. Avem condică de la 1864.

O voce. Înainte de 1864 nu era condică.

D. Sihleanu. Am fost chemaţi a lua socoteli înainte de 1864 şi [nu] ni s-a dat condică.

O voce. Dacă nu era condică, era listă…

D. Pătârlăgeanu. Când nu ţi se dă condică, este că deputatul mergea însuşi la visterie, lua diurna şi dădea chitanţă; acele chitanţe le primea cestorul drept bani când lua restul banilor pentru acei cari nu mergeau la visterie, şi acele chitanţe se află într-un sac.

D. Sihleanu. Unde e sacul? (Ilaritate, zgomot). Eu ştiu că chitanţele ce s-a liberat sunt cusute la dosar. (Zgomot, ilaritate).

Era timp ca să înceteze comicăriile. D. Vernescu pune capăt acestei discuţiuni, arătând că e de părere a se aduce un raport amănunţit dacă se pot face socotelile, sau să se spună în raport cauzele pentru cari nu se pot face. D. prezident crede că d. Vernescu a rezumat ideile tutulor şi întreabă dacă se cere închiderea discuţiei. O şedinţă însă aşa de vesel începută nu se putea închide aşa de trist. Astfel, d. Pătârlăgeanu ia cuvântul:

D. Pătârlăgeanu. Am luat cuvântul pentru ca să declar că, pe tot timpul absenţei mele din adunare, când mă voi duce cu comisiunea de anchetă la Iaşi, pun diurna mea la dispoziţiunea d-lui Ilariu Izvoranu, ca s-o împartă săracilor din Severin. Nu aş fi tocmai în poziţiune, d-le prezident, să fac libertăţi; dar pentru că din mica mea copilărie m-am deprins să trăiesc din sudoarea frunţii mele, când se ridică asemenea cestiuni sunt în stare să mă pun mai presus de orice interes personal.

D. I. Izvoranu. Am luat cuvântul ca să aduc mulţumirile mele d-lui Pătârlăgeanu pentru solicitudinea generoasă ce arată săracilor din Severin, şi să-l asigur că va fi binecuvântat prin lacrămile şterse de pe faţa acelor văduve, cari vor avea pânea din toate zilele, prin mărinimia d-sale, şi cari vor îndrepta rugele lor către cer, şi în tot cazul dacă nu va avea altă răsplată, aceasta-l va face să merite paradisul când va trece din lumea aceasta (ilaritate).

D. Pătârlăgeanu a fost prins.

Şedinţa fiind destul de bine încheiată, Camera trece a lucra în secţiuni. La Senat se continuă dezbaterea asupra legii sanitare.

A apărut, prima dată, în ”Timpul”, anul VI, nr. 38, 19 februarie/3 martie 1881, p. 1, fără semnătură. Editorial. Neretipărit. Neinclus în ediţiile anterioare celei din 2011. Inclus pentru prima dată în ediția I. L. Caragiale, ”Opere”, IV (Publicistică, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav; prefață de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011)2011), p. 293–295. Textul de bază, în ”Timpul” (1881). Identificat şi restituit de  Florin Manolescu, în ”Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii”, București, Editura Cartea Românească, 1983, p. 393–396, la Addenda, care i-a fixat acest titlu. (Nota editorilor, ed. cit., 2011).

________ 

(1) cestor – variantă pentru chéstor, s.m. Aici cu sensul învechit de controlor cu atribuții speciale, care verifica folosirea fondurilor unei instituții, asociații, instituții.

(2) ”«Timpul», gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de patru ori pe săptămână între 15 martie şi 16 mai 1876, apoi zilnic între 17 mai 1876 şi 17 martie 1884, 13 noiembrie 1889 şi 14 decembrie 1900; altă serie iese de la 2 martie 1923 până la 7 iulie 1924. Scos de conservatori în perioada guvernării lor, «Timpul» devine, după câteva luni, odată cu instaurarea liberalilor la putere, un ziar de opoziţie. Din 21 noiembrie 1876 scriitorul şi gazetarul Gr. H. Grandea primeşte însărcinarea de redactor. La începutul anului 1877 direcţia ziarului îi revine lui Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici, care colaborase de la înfiinţare, este angajat redactor al paginilor de politică externă şi de literatură. în acelaşi an, la 30 aprilie, Maiorescu renunţă la direcţie şi răspunderile acesteia se împart între Slavici şi Grandea. Susţinuţi şi de alţi publicişti conservatori, ei încep o violentă campanie de presă, îndreptată mai ales contra politicii externe a guvernului liberal. La puţină vreme după declanşarea războiului cu turcii, Grandea părăseşte gazeta, pentru a înfiinţa cotidianul ”Resboiul”. Împovărat de greu­tatea muncii redacţionale, Slavici cere, în repetate rânduri, grupării conservatoare, aducerea la «Timpul» a lui Mihai Eminescu, atunci redactor la «Curierul de Iaşi», dar poetul nu va veni la Bucureşti decât spre sfârşitul anului. Prin ianuarie 1878 li se alătură I. L. Caragiale. Orientarea pe care Eminescu o va adopta, de protest hotărât împotrivii relaţiile cu cele două mari puteri Turcia și Rusia, precum şi de critică severă a stării de lucruri din țară, provoacă nemulţumiri în rândurile conducătorilor conservatori. Pentru a tempera elanul critic  al celor trei tineri  scriitori, în februarie 1878 este numit redactor-șef  I. A. Cantacuzino; neputând să îşi impună punctul de vedere, acesta renunţă după un timp la conducerea gazetei, pe care o va asigura în continuare Eminescu. În martie 1879, Slavici își manifestă intenţia de a se retrage şi chiar publică un anunț în acest sens, dar, în realitate, va continua să funcționeze ca redactor. Francheţea lui Eminescu, care îl face adesea să se ridice deasupra intereselor de partid, intransigența și, uneori, chiar rigiditatea dovedite atunci când se referă la apărarea drepturilor naţionale, la condiţiile puse de puterile europene pentru a recunoaşte independența de stat a României îi aduc neplăceri tot mai mari. El intră în conflict cu influentul lider conservator Al. Lahovari, se vede în situația de a-l critica pe P. P. Carp şi chiar pe Titu Maiorescu. Atitudinea independentă a redactorilor şi, implicit, a oficiosului conservator are ca rezultat o scădere a subvenţiilor acordate de șefii partidului. Totodată, presiunile exercitate asupra celor trei gazetari cresc. În aceste condiţii, Caragiale, primul, se hotărăște să părăsească  «Timpul», fiind urmat, după câteva luni, de Slavici. Sarcina copleşitoare de a scrie aproape în întregime ziarul îi revine astfel lui Eminescu. […]” – Remus Zăstroiu,  ”Dicționarul general al literaturii române”, S – T, Academia Română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 712-713.

Note de Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.