De 24 ianuarie mă leagă trei amintiri. Alecsandri cu iernile lui, Unirea și soacra. Pe primul îl iubeam. Aveam acasă o cărticică roșie cu poeziile lui, fascinată fiind, în mod special, de cele despre iarnă, pentru că, o dată pe săptămână, pleca spre Ponor, la adresa Arminei, verișoara mea, o scrisoare cu o poezie și un desen, pe temă dată, făcut de mine, ce mă vedeam, la cei zece ani ai mei, pictorița secolului. Armina răspundea cu o altă poezie, fără desen, ea fiind mai practică, nu una ce visa cai verzi pe pereți. Amândouă aveam cărticica roșie. Amândouă iubeam iarna. La ea îngheța Streiul. La mine îngheța Mureșul. Ea era cu doi ani mai mare ca mine, întotdeauna veselă, blajină, o fătuță frumoasă cu ochi mari și limpezi ca cerul. O adoram. ”Hora Unirii” nu făcea parte din repertoriul nostru. Niciodată nu ne-am scăldat în patriotism. Cel puțin familia tatălui meu. Sarmizegetusa era aproape, dar de daci nu vorbeam nici la școală, nici pe uliță. Era acolo. Istorie pentru deștepți. Noi eram copii. Eram și noi acolo, respiram același aer cu ceilalți, trăiam aceleași vremuri, unele bune, altele cu mămăligă și ceapă călită… Ce fusese cu atâția de mulți ani în urmă impresiona pe moment, dar nu ne tulbura nopțile. ”Vremuri, zicea unchiul Ianos, așa a fost pe vremea aia…”. Mătușa Clari dădea din cap, semn că el spunea adevărul, cucăind pe scaunul de lângă sobă. Nimic mai mult. Deci ”Hora Unirii” nu circula între Strei și Mureș, nici măcar pe 24 ianuarie. Interesant este că la școală învățasem toată poezia și, la marea sărbătoare, pentru că era mare de tot acea zi, mult mai mare decât altele unde se cânta imnul în sala Căminului cultural, adunați ca ciupercile după ploaie, behăiam ”Hai să dăm mână cu mână” atât de intens și convingător că, acasă, când stăteam sub zdrămțar și citeam poveștile lui Andersen, îmi treceau versurile despre unire prin cap, se lipeau de mine și mă obligau să le înțeleg sensul. Și, cum tot trebuia să scriem, la cererea domnului Sîrbu, profesorul care locuia în casa lui Boldin, ceva personal despre Unire, cum o vedeam și simțeam noi, îmi luam caietul unde făceam exercițiile acasă, înainte să le scriu frumos în cel de la școală și încercam să-mi rostogolesc gândurile pe hârtie. O fată de zece ani și Unirea. Nu simțeam nimic. Trebuie să fi fost foarte important, mă gândeam, dar nu reușeam să văd mai departe. Dacă ar fi trebuit să scriu despre Micuța Sirenă, cred că aș fi umplut caietul într-un ceas. O renășteam. O făceam așa cum eu o ascunsesem în capul meu. Dar Unirea? Regiunile țării? Tată ceresc, de ce să mă intereseze pe mine, într-o iarnă teribilă ca asta, regiunile țării? Nici despre ele nu se vorbea pe uliță. Iar la geografie nu ajunseserăm așa de departe. Domnișoara Aldea, am început eu să scriu, învățătoarea, venea din ungurime. Nici dracu nu era incomodat că la ea acasă se vorbea ungurește. Neamurile mele trăiau prin săsime. Și? Și ei mâncau sarmale de Crăciun ca și cei care trăiau în Oltenia. Prin sat treceau o grămadă de turiști străini, era cam interzis să stai de vorbă cu ei, dar de fiecare dată aterizau la noi, tatăl meu fiind singurul care o rupea pe nemțește și cu nemțeasca, zicea brutarul, te înțelegi cu tot continentul. Ăștia apăreau numai vara, când Ziua Unirii trecuse. Deci, fără să judec mai mult, pro și contra, am hotărât să scriu ce simt eu, eleva de zece ani, nu ce auzisem povestit la școală. Dacă tot trebuia să simțim, gata, eu pot spune cam ce simt eu. Moldovenii nu-mi plac, nu pentru că vin din Moldova, ci pentru că nu pricep o vorbă din tot ce spun. Lângă noi venise, cu chirie, o familie din Botoșani. Cred că una era infirmieră. ”Oameni buni, zicea tata, sunt săraci ca și noi”. Oameni buni, dar eu nu pricep nimic din tot ce spun! O fi fost tot așa pe vremea Unirii? Oltenii? Era o altă rasă specială. Când a venit unul în sat, am văzut, toată suflarea, nu numai eu, pentru prima dată un oltean în carne și oase. Cineva îi aranjase o căsnicie cu o femeie de pe cealaltă uliță. Și el vorbea ciudat. Nu șâșâia vorbele ca moldovenii. El scotea vorbele cu mitraliera, repede, repede, că la sfârșitul frazei ai înțeles numai dovleac, bre… Toți se întrebau cum comunicau cei doi. Încolo, ”om bun și harnic, zicea tata, hai să nu fim nedrepți cu ceilalți”. Adevărat, copiii erau cruzi, maturii erau răi și nedrepți. Și eu pot să fiu rea și nedreaptă. Sunt prea mică și prea proastă să cunosc lumea. Și nu vreau să întreb pe nimeni. Eu vreau s-o descopăr singură. Să ne dăm mâinile, este bine. Dar avem toți o inimă română? Cred că nu. Mătușa mea din Petroșani, Ildiko, refuză să vorbească românește. Este verișoara mamei. Dar mama mea vorbește românește. Deci asta cu inima română nu se potrivește. Cel puțin în cazul meu. ”Iarba rea din holde piară”. Frumos. Și bine. Oare și pe vremea aceea se folosea pulberea aia amestecată cu apă? Așa mureau buruienile. Dar țara era mare și mai rămâneau destule pe câmpuri. Noi nu reușisem nici acum să omorâm toți gândacii de Colorado. Sau buruienile din holdele de grâu. ”Piară dușmănia-n țară”. În asta nu cred. Eu sunt un copil, dar pe tata l-au înjunghiat acum o lună cu un furcoi, în fața casei și dacă nu era moșu lui Jicu să ne anunțe, în ziua de azi era mort. Este clar, ura nu piere. Satul nostru este micuț și dușmănia crește repede, ca și coada rândunicii prin holde. Țara este mare. Mi se face frică de ura dintre oameni. Niciodată nu vor crește flori între noi. Nici omenie. Exemplul îl am în sat, între vecini, între familii sau necunoscuții care trec spre Geoagiu Băi. Unirea îmi este străină. La școală voi cânta mereu ”Hora Unirii”, pentru că are ceva ce mă înfioară și mă pune pe gânduri. Cântecul și poezia sunt minunate.
A doua zi am dat caietul la citit și, după ceasuri de tensiune, timp în care eu cutreierasem oceanele lumii cu Micuța Sirenă, domnul Sîrbu m-a privit din cale-afară de sever, rugându-mă să vin, spre seară, cu tata, în casa lui Boldin. Familia Sîrbu era prietenoasă și liniștită. Avea un cămin și o cameră plină de cărți și flori pe pervaz. Chiar și iarna. Mușcatele noastre muriseră toate.
– I-am dat un cinci, zise domnul Sîrbu, așa ceva nu se poate scrie… este rău, rău de tot… nimic patriotic…
– Noi nu facem politică în casă, zise tata, ea nu știe să se prefacă… este un copil…
– N-o dau mai departe, continuă domnul Sîrbu, mi-e milă de voi. Te arestează din nou. Pentru că nimeni nu va crede că ea a scris asta…
– Ea a scris, țipă tata, azi noapte!
– Atunci, zise domnul Sîrbu, rupem caietul.
Îl rupse în două, deschise ușa sobei și-l aruncă în foc.
– Va scrie o altă poveste despre Unire. Patriotică. Până atunci are un cinci la română.
– Mulțumesc, zise tata, împingându-mă în fața domnului profesor.
– Mulțumește, fată, zise, destul de furios, discutăm noi acasă despre unire…
– A, zise domnul Sîrbu, fata va rămâne trei zile acasă… ca pedeapsă pentru incapacitatea ei… să n-o văd pe uliță, m-ați auzit?
– Da, domnule profesor, o încui în casă.
Am ieșit pe uliță. Casa noastră era foarte aproape. În cei treizeci de metri n-a început nimeni nicio discuție. Cum am intrat în ocol, tata m-a prins de coada de cal, frizura mea mortală, m-a răsucit spre el și mi-a spus cu cel mai liniștit ton din lume: ”Fată, așa nu ajungi nici până la brudină că te mâncă peștii…”
– Ce vină am eu?
– Habar n-am.
– Trebuia să scriu cum văd eu Unirea…
– Da, dar cum le place lor.
– Nu pricep.
– Nici eu, zise tata.
– Nu mi-ai spus să nu mint, că ajung în iad?
– Și?
– Este adevărul meu.
Și așa a rămas. Soacră-mea era născută pe 24 ianuarie. Venise să ne vadă tocmai de ziua ei. Aici erau două fronturi. Ea, care avea ultimul cuvânt. Și eu, cea care trebuia să plece capul. Nu vorbeam de Unire, ci de copiii mei, prost educați, cum zicea ea, prea liberi, și asta o aveau de la mine, nu de la fiul ei, care niciodată nu-i ieșise din cuvânt… Motanul Tomi, care se urca pe măsuța din sufragerie, groaznică creatură, trebuie să-l dai la azilul de animale, îi zicea lui Alex, până nu plec eu acasă, alunecușul de pe stradă, ce o paraliza înăuntru, maică-mea, care era și ea acolo și cu care nu se putea conversa, pentru că nu avea cultură, lenea mea, mă hrănea băiatul ei, zicea, ca eu să nu fac nimic. Femeia asta nu era fericită nici dacă-i dădeai cu lingurița soarele pe gât. Mă ura. Eu nu. O treceam cu vederea. Numai ziua ei de naștere n-o puteam suferi. Era ziua aia cu amintiri de iarnă.
După o jumătate de viață plecată din sat, cu soacra moartă, la care nu mă mai puteam răcori de draci, cu soțul mort, care nu mă mai sprijinea când mă atacau amintirile rele, văzând pe FB, zilele trecute, un grup mic de oameni dansând și cântând ”Hora Unirii” sub un stâlp de telegraf, de care legaseră drapelul țării, mi s-au umplut ochii de lacrimi și am început și eu să cânt cu ei. De la școala din sat nu mai cântasem acest cântec. Ieri, departe de casă, am înțeles ceea ce îmi era atât de străin atunci.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
