Trenul se puse în mișcare iar Otilia se așeză la fereastră. Orășelul rămânea în urmă precum rămâne trecutul, din ce în ce mai departe. De aceea și venise aici, să încheie niște capitole din trecut, iar acum pleca acolo unde alesese, departe, foarte departe, cât mai departe.
În noaptea de Anul Nou spusese: anul acesta voi lăsa ușa deschisă pentru a ieși ce este de ieșit și a intra ce va fi de intrat. Și așa făcuse, așa face și acum.
Telefonul o trezi din gânduri. Era Alexandru.
– Otilia, ai plecat deja?
– Da, Alexandru, sunt pe drum, în drum spre casă.
– Nu am apucat să ne luăm la revedere, îmi pare rău, spuse bărbatul.
– Alexandru, noi ne-am luat la revedere de mult timp. Ne-am luat mai mult decât la revedere.
– Otilia, mi-aș dori să ierți și să mă ierți, adăugă el cu o voce slabă.
– Nu mai am ce ierta, nici nu cred că am avut vreodată ce ierta, Alex, îi spuse ea pe numele de alint. Știi, oamenii pot lupta cu orice, dar niciodată cu o inimă. Iubirea e ca o floare, trăiește atât timp cât este hrănită. Eu am hrănit-o cu iluzii, dar, vezi tu, iluziile, chiar și ele trebuiesc hrănite. Eu spun, rămâi cu bine, Alex, e totul în regulă, trecutul, dacă e înțeles, nu mai e de revenit în el.
– Drum bun, Otilia…totuși, încă o dată, te rog, iartă și mă iartă, am încercat, poate chiar te-am iubit în felul meu, dar, precum spui și tu, inima nu poate fi stăpânită de nimeni, nici chiar de către posesorul ei. Să ai grijă de tine, încheie el.
– Pe… cine știe când sau dacă, Alexandru.
”Iubirea, oare iubirea ce este?” se cufundă ea în gânduri iar. ”Oare Emanuel chiar există? Oare pe cine vine cu adevărat haina aceea de lumină pe care o port în suflet de-o viață?”
Un soi de tristețe o năpădi…
Oare… atâția de oare și pe ea o luase brusc o durere de cap.
”Voi încerca să închid ochii, când voi ajunge acasă, mi-aș dori să dorm o săptămână întreagă, neîntrerupt, un somn fără vise, un somn lung și adânc… iar acum… nimic, nici un gând în plus.”
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
