Camelia o privea pe Otilia pe sub gene, în timp ce-și sorbeau cafeaua. Părea mai slabă și abătută, ori numai obosită. Astăzi vorbise foarte puțin și zâmbise și mai puțin.
– Ești sigură că ești bine? o mai întrebă o dată.
– Sunt bine, Camelia, căldura asta mă moleșește dar aici, pe terasă, e mai suportabil aerul, veni răspunsul în care se sesiza o notă de lehamite în ciuda intenției Otiliei de a părea înviorată.
– Luăm și înghețată? nu se lăsă Camelia.
– Eu iau Martini cu gheață, spuse Otilia sec. Camelia o privi cu atenție câteva clipe apoi izbucni în râs:
– Merge și înghețată de Martini, iau și eu una, cu lămâie, împărțim lămâia? Azi vrei să fii nesuferită și cu mine nu-ți iese, continuă veselă. Otilia o privi ca și cum nu pricepea limba în care i se vorbea, puse capul pe masă și pufni și ea în râs.
– Bună ziua, doamnelor, se auzi o voce plăcută deasupra capetelor celor două femei.
– George, ah, bună, ia un loc cu noi, spuse Camelia râzând. Ea e Otilia, prietena mea din adolescență. Vrei și tu o înghețată de Martini? continuă cu seriozitate de data asta. George, un bărbat drăguț, cu un ten alb, cu niște ochi mari umbriți de niște gene stufoase, privi cu interes spre Otilia și-i sărută mâna.
– Încântat, doamnă, i se adresă el.
– Otilia, doamna nu vrea să stea cu noi la masă și am expulzat-o din oraș, începu ea jocul.
– E atât de… asocială? se prinse George în horă.
– Nu mereu, doar vara, zâmbi Otilia. George o privi pe Camelia cu un zâmbet plin de subînțeles iar aceasta pricepu că o place pe prietena ei. ”Ăștia doi s-ar potrivi”, își spuse ea în gând urmărind reacțiile Otiliei. Discuția se înfiripă ușor între cei trei. George era un fost coleg al soțului Cameliei și un vechi prieten de familie. Uneori mergeau la Filarmonică pentru a-i asculta concertele, alteori îi desfăta în casa lui cu acordurile pianului care trona în sala de oaspeți. Comandară toți trei câte un Martini și începură să discute despre încălzirea globală.
– Ați văzut vreodată un ghețar topindu-se la picioarele voastre?
– Nu, răspunseră femeile în cor.
– Uite-așa, le arătă George cum alunecă pe scaun sub masă, prefăcându-se că-i vine rău.
– Și uite așa, Titanicul ar fi străbătut și astăzi oceanele, spuse Otilia cu un zâmbet neutru.
*
Maria întocmise lista invitaților la expoziția pe care o pregătea și primise confirmare de participare din partea tuturor. Andrei lucra de câteva zile la aranjarea tablourilor, iar nopțile le petrecea pictând în tăcere.
– Pianistul George Pascal a acceptat să participe la vernisaj, îl anunță ea entuziasmată.
– Felicitări, Maria, zâmbi bărbatul bucuros de sclipirile din ochii ei. În ultimul timp, ochii îi erau mereu obosiți, iar lumina stinsă din ei îi provoca durere lui Andrei. Întotdeauna știuse că singura lui bucurie în viață era aceea de a se bucura de a celorlalți. Expoziția fusese ideea și visul Mariei și faptul că era pe cale să se realizeze îl bucura pentru ea. El oricum picta, pentru că visele lui de noapte se cereau scoase în lumină.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
