Cele două femei își sorbeau ceaiul în tăcere, pe terasa micului hotel, fiecare părând scufundată în gândurile proprii. Nopțile de toamnă sunt friguroase, dar natura compensează cu frumusețea dată de culorile care niciunde nu se îmbină mai frumos ca în pădurile de munte. Copiii se culcaseră foarte devreme, după o zi de colindat prin împrejurimi.
– Sunt obosiți și fericiți, se trezi vorbind, la un moment dat, Camelia.
– Sunt copii, iar fericirea este a lor și numai a lor, răspunse Otilia fără să-și desprindă privirea de pe cer.
– Cauți ceva anume? De aproape o jumătate de oră privești acolo, încercă să glumească prietena ei.
– Nu caut, citesc, veni răspunsul Otiliei. Citesc în stele.
– Și ce scrie?, făcu pe curioasa Camelia.
– Scrie că prietena mea e un copil minunat, iar eu, din păcate, nu mai sunt, nu mai sunt copil și ea nu știe asta.
– Otilia, tu știi la fel de bine ca și mine că oamenii se văd mai mult cu ochii minții decât cu cei fizici, că toată viața vedem un om, așa cum l-am cunoscut, nu cum devine el peste ani. Eu tot o copilă te văd, prietena mea cu care împărțeam micile secrete, cu care făceam micile nebunii și cu care mă înțelegeam din priviri.
– Știu. Asta îmi spun și stelele.
– Și ce mai spun stelele?, continuă jocul Camelia.
– Spun că nu ești deloc străină de sosirea pianistului, prietenul tău, în seara asta. L-am văzut la recepție.
– Pianistul? George? Când? Aici? Cu cine?
– Singur. Coincidență, nu?
– Cam… da, rosti puțin încurcată, apoi continuă cu entuziasm: Adică, da! Da! Da? E aici? Cât mă bucur!
– Camelia, privește-te, scoase Otilia o oglinjoară rotundă din poșetă și i-o întinse.
– Mă privesc, da, sunt încă frumoasă, așa cum și tu ești, refuz să îmbătrânesc, e bine?, zâmbi ea privindu-se și punându-i oglinjoara sub nas, Otiliei.
– Spune-mi, ce-ai pus la cale, scorpie mică?, o întrebă privind-o în ochi, dând cu mâna la o parte oglinda.
– Sufăr să te văd așa de ani de zile, mi-e dor de prietena mea, mi-e dor de tine, Otilia, de optimisimul tău, de veselia ta, de copilărie, Otilia!, răspunse femeia cu o voce tristă, privind în jos.
– Hai, să mergem în cameră să dormim, sunt obosită, sunt obosită… de tot, se ridică Otilia și o luă înainte cu pașii unui om hotărât să ajungă în pat cât mai repede.
Camelia o privi cum se îndepărtează și se rugă, oh, a câta oară?, pentru o minune care să trezească la viață copilul ascuns în acea femeie care, în adânc, părea de neclintit în singurătatea ei.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
