Tatăl lui murise într-un accident de mașină. Mama se stinsese la naștere. El a fost crescut la mănăstire. Îi puseseră numele Andrei dar mai târziu, aflându-se că părinții voiau să se numească Emanuel, starețul hotărâse că va purta acest nume din ziua în care va îmbrăca haina monahală, asta dacă și el va dori să o facă.
Despre copilărie își amintește liniștea chiliilor, mirosul de tămâie și mir, dragostea cu care măicuțele îl crescuseră până spre adolescență. La școală, fusese un copil bun și silitor, deși profesorii spuneau că pare dus cu gândul prin alte lumi. Visa des, visa cu ochii deschiși, visa când dormea, aproape mereu visa. Începuse să picteze de mic, picta lumea așa cum o vedea cu mintea, în culori frumoase, numai oamenilor nu le putea face ochii veseli. Toate chipurile pe care le picta aveau o tristețe inexplicabilă în ochi, poate era însăși tristețea ascunsă în sufletul lui, tristețe pe care o simțea acolo, în adânc, parte din el.
La terminarea liceului urma să studieze teologia, așa doreau părinții lui, cum îi numea pe cei care-l crescuseră, deși inima îl chema spre alte tărâmuri. Încercase mereu să stea de vorbă cu Dumnezeu, să-i vorbească în cuvinte sincere și simple și-i cerea răspunsuri care uneori veneau, alteori nu, poate că mereu a căutat să afle de ce venise pe lume, care era rostul lui în afară de cele pe care i le spuseseră toți cei din jur.
Acum, se simțea bătrân, asemenea întrebări nu prea mai veneau, la urma urmei, renunțase și el să mai caute răspunsuri. Poate că fiecare om are un număr de zile de trăit și-n tot timpul acesta trebuie să încerce să nu facă rău sau… să facă eforturi să fie cât mai puțin rău în tot ce face și gândește. Iubise o dată, o singură dată, o iubire neîmplinită, fata murise iar el și-a luat lumea în cap covârșit de sentimente dureroase, mai ales de sentimentul de vină. Un timp a scris pentru că îl sufocau cele câte le simțea și le gândea. Apoi, a îngropat totul și s-a rugat să uite… să uite chiar și de el însuși…
*
Otilia intră pe ușa micului magazin cu un zâmbet copilăresc.
– Bună ziua, domnule, i se adresă ea privindu-l în ochi.
Chipul acestei fete îi aducea bucurie, durere, teamă, speranță, toate în același timp și el nu prea știa ce se întâmplă cu adevărat. Bănuia că așa arată dragostea, că e îndrăgostit. Nu mai iubise de când era tânăr și aproape că uitase cum arată această minune, da, minune îi spunea, pentru că numai o minune putea fi. Dar atât de târziu venise…
– De ce atât de târziu? se surprinse șoptind de unul singur.
Otilia făcu ochii mari:
– Mă așteptai? îl întrebă cu uimire.
– Da, voiam să te văd și nu știu de ce, îi răspunse încurcat.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
