”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (47)” de Dori Lederer

151
Proza fragmente Dori lederer Portimao portugalia

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roDupă ce s-a bărbierit, Andrei se privi în oglindă cu tristețe.

”Sunt atât de bătrân și ea încă atât de tânără. Nu am voie s-o iubesc, trebuie să fug de ea așa cum am făcut acum 15 ani. Cu atât mai mult acum, când sunt însurat.”

”Dar cum să fug dacă inima îmi dă ghes s-o văd, s-o aud, să-i fiu în preajmă? O iubesc, o iubesc cu disperare, mă urăsc pe mine pentru târziul din viață, dar pe ea o iubesc”, vorbi cu voce tare și dădu cu prosopul de pământ ieșind din baie.

Maria glumea la telefon cu avocatul, un prieten mai vechi de-al ei, nu-i dădu atenție, nu-l văzu nici când a ieșit pe ușă. De la o vreme era absorbită de lucruri despre care îi spunea vag câte ceva. Nici el nu insista să afle prea multe.

*

”Nu-l iubesc, nici nu mai știu cum mai este să iubesc un bărbat. Dar e ceva ce mă atrage spre el. Sentimentul ăsta mă tulbură, îmi place și nu-mi place, mă scoate din planurile mele”, gândea Otilia, în timp ce se îmbrăca să meargă la întâlnirea cu Andrei.

*

– Și, iată-ne, după 15 ani, spuse Otilia așezându-se la masa la care Andrei o așteptase. Ai comandat ceva?

– Da, pentru mine un ceai. Tu ce bei?

Rămase un pic pe gânduri, apoi spuse cu hotărâre:

– Cafea, ca pe timpuri, tare și dulce. Foarte dulce, cât mai dulce, zâmbi ea.

– Nici nu știu ce să spun, am îmbătrânit și am rămas același timid. Prezența ta mă blochează. Ajută-mă să mă port și eu ca un om normal, o rugă bărbatul.

– Bine, te ajut. Prima întrebare: îți plac câinii? Împart casa cu un cățel, râse Otilia.

– Îmi plac, îmi amintesc de copilărie. Eram la mânăstire și găsisem un cățel, cineva îl aruncase la groapa de gunoi din apropiere. L-am luat cu mine și nu ne-am mai dezlipit unul de altul. Călugării aveau o vie, iar eu mergeam des acolo cu câinele. Era și o colibă. Plecam dimineața pe întuneric, eu și câinele. Nu știu care pe care încuraja pe drumul pustiu.  Uneori dormeam la colibă. Îmi închipuiam că sunt prințul care păzea merele de aur și venea balaurul să le fure. Îmi făcusem o spadă dintr-un toiag și mă luptam cu el. Câinele lătra pe lângă mine, cred că se agita auzind strigătele mele de luptă, zâmbi bărbatul la amintirea aceasta pe care o credea uitată.

– Acum ai câine?

– Nu, n-am mai avut. Am tot fost plecat pe mare. Acum nu am, soției mele nu-i plac animalele.

– Înțeleg, spuse Otilia. Am aflat că ai o soție. Ești fericit?

– Nu. N-am cunoscut fericirea, dar am visat-o toată viața.

– Îți amintești că noi doi am mai vorbit despre fericire?

– Îmi amintesc și-mi amintesc că atunci când am vorbit despre asta, în mintea mea, fericirea avea un nume. Apoi, m-am speriat și am fugit. Otilia, am fugit de tine, am plecat înapoi pe mare ca să te uit. De aceea nu te-am căutat.

– Am știut că ai fugit. Am lăsat tabloul în casa aceea din străinătate. Tabloul și iluziile, Emanuel.

– Dar tu ești fericită?, o întrebă el cu un soi de teamă.

– Cred că sunt… împăcată? Resemnată? Liniștită? Nu știu. Știu doar că nu mai cred în fericire aici, pe pământ. Și mă bucur pentru asta. Dar sunt bine, asta contează.

– Cu ce-ți ocupi timpul?, încercă bărbatul să afle mai multe.

– Muncesc, mă joc cu cățelul meu, scriu, chestii din astea.

– Încă mai scrii?

– Așa cum tu încă mai pictezi.

– Pictura este refugiul meu, pictez amintirile, visele de noapte, stafiile care mă bântuie. Te-am pictat și pe tine.

– Da, știu, întâmplarea a făcut să primesc cadou o pictură în care m-am recunoscut. Era acolo un câine și un bătrân. Ce ai vrut să spui în acel tablou?

– Câinele era prietenul meu din copilărie, femeia erai tu, ideea mea despre sufletul pereche, iar bătrânul eram eu.

– Întors cu spatele?, se miră ea.

– Da, întors cu spatele, nu mai așteptam iubirea. Nu mai credeam. Otilia, am o problemă. Și e gravă. Trebuie să-ți mărturisesc.

– Ce problemă?

– De ce tremur când mă gândesc la tine? Și de ce mă gândesc mereu la tine? De ce apariția ta mă tulbură atât de mult?

– Este, într-adevăr, o problemă. Ești îndrăgostit. Dar poate că asta nu e atât de rău. Înseamnă că ești viu, trăiești. Cine are o problemă reală sunt eu, spuse Otilia.

– Ce problemă?, întrebă bărbatul.

– Eu nu te pot iubi și chiar dacă te-aș iubi, aș ucide iubirea asta.

– De ce s-o ucizi?, sări el speriat.

– Pentru că, așa cum ți-am spus, am o problemă. În dragoste, ori am tot, ori nimic, îi răspunse ea arătând cu privirea spre mâna lui care purta o verighetă. Și niciodată nu voi lua ceva ce este al altuia. Nu-mi trebuie!

– Înțeleg. Relația mea s-a consumat încă înainte de-a începe. Nu-ți cer să crezi vorbele mele, îți cer răbdare să vezi și să înțelegi că nu te mint, spuse el.

– Prieteni, da?, îi zâmbi ea, încercând să ocolească prelungirea discuției pe acest subiect.

– Prieteni!, întinse el mâna spre mâna ei. Ce mână micuță ai, zâmbi privindu-i palma.

– Lasă-mă să-ți citesc în palmă, îl rugă Otilia.

– Ce să citești?, râse amuzat bărbatul.

– De exemplu, faptul că vei avea o viață lungă, ai linia vieții interminabilă.

– Da? Și la tine ce scrie?

– La mine se oprește în mijlocul palmei. Scrie că voi muri fără preaviz. Fără cumpănă. Puffff! Am fost, nu mai sunt. Ce poate fi mai frumos?, zâmbi ea.

– Prostii, nu cred în așa ceva, spuse el iritat.

– Nu trebuie să crezi. Vei trăi și vei vedea.

– Altceva nu găsim de vorbit, abia te-am regăsit, e prima oară în viața când mă rog să trăiesc. Da, te iubesc și aș vrea să mai trăiesc pentru iubirea asta.

– Mergem acasă? E târziu, încercă Otilia să treacă peste momentul delicat.

– Of, n-aș mai pleca de lângă tine, oftă el și se ridicară de la masă.

*

– Bună ziua. Aș putea face o programare pentru o nouă consultație?

– Da, așteptați un moment să văd în ce zi puteți fi primită, răspunse vocea din telefon.

”Poate că viața mai avea ceva să-mi dea, poate că asta e cireașa de pe tortul ei: a iubi și a fi iubit”, își spuse Otilia așteptând la telefon.

– Domnul doctor vă poate primi chiar mâine la ora 11.00, veni răspunsul așteptat.

– Voi fi acolo, negreșit, mâine la ora 11.00. Mulțumesc, răsuflă ușurată Otilia.

*

”Doamne, mereu te-am rugat să-mi dai norocul acesta rar, să trăiesc măcar trei zile această fericire care se numește iubire împărtășită, să iubești și să fii iubit, este singura și adevărata fericire într-o viață de om. Iubesc, Doamne, iubesc cu toată ființa mea. Dacă și ea mă va iubi la fel, dă-mi aceste trei zile și apoi, pot muri”, se rugă Andrei înainte de a adormi.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.