Zilele începuseră să alerge ca niște căprioare prin pădurea vieții, o pădure care înverzise și ascundea în ea flori sălbatice, fluturi, păsări și luminișuri cu iarbă moale. Vara se apropia, iar oamenii începeau să caute răcoarea umbrei.
Într-o seară, pe când priveau împreună un film, Otilia se trezi vorbind:
– Emanuel, dacă aș vrea să fugim pentru câteva zile într-o pădure, crezi că am putea?
– Sigur că am putea, răspunse el, fără să stea pe gânduri.
– Ești sigur că n-ai fi dat în urmărire generală?, râse ea.
– Chiar crezi că mi-ar simți cineva lipsa? Poate doar la data plăților. Se pare că sunt și eu bun de ceva pe lumea asta, nu?
– Hai, nu te mai alinta, vino mai aproape să te țin în brațe, întinse ea mâna și-l mângâie pe frunte.
– Ce bine mi-e cu tine, niciodată nu mi-a fost atât de bine, se auzi vocea lui ca un suspin.
– Știi ceva? Asta e cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am auzit-o vreodată. Frumoasă nu doar prin ceea ce ai spus, ci mai ales cum ai spus-o. Vocea ta, Emanuel, vocea asta parcă a fost a sufletului, nu a unui om, îi șopti femeia, privindu-l cu o căldură aproape maternă.
– Și zici că vrei să fugim în pădure?, zâmbi Emanuel.
– Da, în pădure, la o cabană micuță, ascunsă printre copaci înalți. Să fie un izvor, o poieniță și păsări, multe păsări cântând. Să ne plimbăm de mână și să culegem flori, să mâncăm pe iarbă, în poieniță și să așteptăm acolo sfârșitul lumii.
– De ce sfârșitul lumii? Eu îmi doresc să trăim iubirea asta zi după zi, fără să ne gândim la vreun sfârșit, nici măcar al lumii, făcu el o figură contrariată.
– Păi, cândva trebuie să și murim, nu?
– Așa este, cândva o să și murim.
– Dar nu-ți face griji, vom muri împreună. Iar dacă nu va fi așa, voi veni să te iau la scurt timp, după ce voi pleca, încercă să-l consoleze Otilia.
– Ce vorbești acolo, fetiță? Tu ești tânără, vei trăi cel puțin 20 de ani după mine.
– Nu ai tu de unde să știi asta. Așa că, atunci când voi pleca, să te pregătești, că nu te voi lăsa singur pe aici. Stai!
– Stau! Ce mai e acum?, râse Emanuel.
– M-am răzgândit: nu te iau. Te voi lăsa să te bucuri de viață, de tot ce te înconjoară. Te iau doar într-un singur caz. Dacă vei fi nefericit sau bolnav, îl voi ruga pe Dumnezeu să mă trimită după tine să te aduc de mână.
– Așa să faci! Dar nu vei pleca înaintea mea. Iar acum, taci, îi închise el gura cu un sărut.
– Emanuel, știi ceva?
– Dacă-mi vei spune.
– Știi cum te alint în gândul meu?
– Cum?, deveni el curios.
– Raza mea de soare. Asta ești. Ai apărut ca o rază de soare caldă într-un peisaj gri.
– Nu mai spune asta, te rog, îi strânse mâna, în timp ce inima îl strângea în piept.
– Dar așa este, se alintă femeia.
– Nici nu știi câtă durere îmi provoacă dragostea asta ta. Te iubesc mai presus de ființa mea și tocmai de aceea mi-aș fi dorit să nu mă iubești și tu atât de mult. Mă tem că nu te voi putea face fericită, că nu-ți pot oferi cât ai merita, mă tem că voi muri și vei suferi.
– Mai ai multe temeri?
– Da, una dintre ele este că-mi voi pierde mințile. Voi înnebuni iubindu-te, m-ai readus la viață, ca să mor din dragoste, îi șopti la ureche în timp ce-i cuprindea mijlocul.
– Mă sperii, chicoti ea. Dar îmi place la tine în brațe.
Gurile se căutau cu sete, trupurile lor ardeau, două inimi care zăcuseră reci se dezghețaseră și un vulcan de dorință fierbea în amândoi. Au făcut dragoste acolo, în dormitorul ei, apoi au adormit îmbrățișați.
Dimineața, Otilia s-a trezit în brațele iubitului care o mângâia cu privirea:
– Bună dimineața, iubito. Te iubesc, fetiță, zâmbi el, văzând-o deschizând ochii.
– Bună dimineața, iubire, răspunse ea, privindu-l.
– Știi că ochii tăi strălucesc?, spuse Emanuel, ridicându-se și aducându-i oglinjoara de pe măsuță.
– Serios? Strălucesc?
Se privi în oglindă apoi, ca în fața unei minuni, exclamă:
– Așa este! Tu ești motivul! Tu și dragostea asta a ta!
În timp ce băură cafeaua împreună, Otilia îi scrise pe un bilețel: ”Astăzi, neapărat, dai comandă de materialele pentru noul atelier”.
Emanuel citi, băgă bilețelul în portofel, zâmbi și spuse:
– Astăzi, promit! Nu mai amân.
O sărută și plecă spre ușă. Ea rămase privind în urma lui.
– Și azi te iubesc, îi strigă.
– Și eu te iubesc. Da… Și azi. Și până diseară parcă e o veșnicie, spuse el.
*
”Am crezut că eram mort și că nimic nu mă mai poate aduce la viață. Eram mort pe interior și mă amăgeam cu bună știință că mă bucur pentru liniștea aceea împietrită. Abia acum înțeleg puterea dragostei și văd că iubirea poate ridica și morții din morminte.”
”Sunt viu, Doamne! Trăiesc! Iubesc, simt și trăiesc! ”, îi venea să strige în gura mare când coborî în stradă.
Lăsă mașina în parcare și porni pe jos. Voia să vadă florile, copacii, să audă păsările, să privească oamenii. Voia să simtă razele soarelui și să se bucure. Niciodată nu mai fusese atât de avid de viață. Câtă liniște avea în suflet, câtă frumusețe vedeau ochii lui pe unde trecea! Parcă respira pentru prima oară în viață, mirosul florilor de tei de pe trotuar îl îmbătau, râul era mai albastru ca oricând, pământ și cer parcă se uniseră și intraseră în sufletul lui cu toate splendorile lor. Emanuel era un om oarecare, dar un om care întâlnise fericirea.
*
Otilia privi ecranul telefonului. Era Camelia.
– Nu mai dă omul de tine deloc de la un timp, îi reproșă prietena.
– Uite că omul a dat de mine, veni răspunsul vesel.
– Am noutăți, dar nu le vei afla, pentru că nu meriți, continuă Camelia prefăcându-se supărată.
– Le voi afla, când se vor învechi, poți fi liniștită, gura lumii n-a putut nimeni s-o astupe vreodată.
– Atunci, de ce să afli de la lume, când aș putea să ți le spun eu?
– Pentru că nu merit să mi le spui, scorpie ce ești, râse Otilia.
– Ștefan, fostul tău coleg de la teatru s-a operat și e stabil. Dar partea și mai frumoasă este alta. Are o prietenă. Adică, mai mult decât prietenă. În fine, înțelegi tu. L-am vizitat, e optimist și chiar a glumit, a râs cu noi. E de nerecunoscut.
– Serios? Știu că s-a operat, am vorbit cu el, cu o săptămână înainte de asta. Dar nu știam nimic despre restul evenimentelor. Asta da, veste bună. Voi merge să-l văd și eu. Doamne, cât mă bucură ceea ce aud, bătu din palme Otilia ca un copil.
– Mai am și alte vești, dar le păstrez pentru o eventuală întâlnire. Când ar putea fi?
– Sâmbătă după-amiază voi putea să trag o fugă până la tine, Emanuel va avea treabă cu noul atelier, așa că voi profita să ne vedem. E bine?
– Of, Emanuel ăsta mi-a furat prietena!, pufni Camelia.
– Prietena mea este o egoistă. Și uită prietena mea că mai are și alte ocupații care pe mine nu m-au deranjat vreodată, i-o întoarse Otilia.
– Bine, bine, ne vedem sâmbătă, da? Trebuie să închid, Marian îmi spune că nu-și găsește telefonul și trebuie să-l localizez cu al meu.
– Da, te pup, Camelia. Plec și eu la masă, e ora prânzului, mă așteaptă Emanuel, sâc!, și izbucni în râs.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
