Stătea în poieniță pe o buturugă, părând o prelungire a acesteia. La câțiva metri, câinele își lingea liniștit labele.
Otilia se apropie, se descălțase și iarba moale se apleca sub pașii ei.
– De ce ai mâinile reci, Otilia? o întrebă Emanuel de parcă nu se văzuseră de un ceas.
– Pentru că sunt moartă, îi răspunse ea fără să clipească.
– Câți ani sunt?
– Să fie vreo… treizeci, dragul meu.
– De ce ai venit? Sunt un bătrân, fără putere. Viața mi-a trecut și eu am rămas fără tine.
– Mă duc acasă. Am făcut o escală să te văd.
– La cât ai zborul, Otilia?
– La… fără un sfert de veșnicie, Emanuel… la fără un sfert din tot ce nu a fost să fie…
– Știi că aproape te-am urât după ce ai plecat?
– Știu… și, totuși, eu te-am iubit.
– Să ai un zbor ușor… Otilia…
– Emanuel… rămâi cu bine. Poate ne mai revedem, poate voi mai reveni.
Se aplecă asupra lui și-l sărută. Buzele lor erau sărate. Lacrimile vorbeau în locul oricăror cuvinte.
– Emanuel… Emanuel, iubirea mea a fost interzisă de către zeii tăi.
– Promite-mi că vei veni, să-mi spui cum ești.
– Poate că dragostea mea e mai mare decât oricare zeu, pentru care tu m-ai împins să te părăsesc, îi răspunse Otilia palidă și dispăru călcând aerul cu tălpile goale.
*
– Otilia! strigă Andrei disperat, sărind din pat. Se opri descumpănit în mijlocul camerei… Otilia, îngăimă, dându-și seama că visase… ”Otilia, dragostea mea, viața mea pierdută, lacrima mea neuscată, Otilia…”
Se așeză pe scaun cu capul în mâini și începu să vorbească în gând cu ea așa cum făcea pe timpuri. Trecuseră treizeci de ani… Doamne, treizeci de ani…
*
– Voiam să te văd și nu știu de ce… Cred că voiam să te întreb cum te numești. Nu-mi amintesc să-mi fi spus, i se adresă femeii din fața lui.
Ea îl privi zâmbind și-i răspunse scurt: ”Otilia”.
În acel moment, Andrei simți că-și pierde mințile. Strigă speriat: ”Nu!”
Femeia îl privi cu ochii mari pentru câteva secunde, apoi, încruntând sprâncenele a mirare, repetă: ”Otilia, ba da!”
Un nod i se puse în gât, i se făcu frig, i se făcu cald, îi era rău și încerca să ascundă acest fapt. Se așeză pe scaun, o privi cu tristețe și-i spuse doar atât: ”Cred că altfel nici nu te-ai fi putut numi”.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
