Dimineața se anunța mohorâtă, Andrei își sorbea cafeaua singur în bucătărie, cu gândul la întâmplarea cu Maria și prietenul ei, avocatul.
Văzând că se făcuse târziu iar ea încă nu se auzise deloc, se ridică de pe scaun și-i bătu în ușa dormitorului. De dincolo se auziră niște sunete stranii, neomenești. Când a deschis ușa, Maria era în pat cu gura strâmbă, încercând să vorbească.
Își dădu imediat seama ce se întâmplase, făcuse un accident cerebral.
– Nu te forța să spui nimic, chem ambulanța, sunt aici lângă tine, o liniști el.
Săptămâna o petrecuse pe drumul dintre casă și spital. Medicii nu-i dădeau șanse să-și revină prea curând, dar faptul că încă era în viață, îi făcea să spere că, într-un viitor nu foarte apropiat, s-ar putea recupera.
Otilia aflase de la el cele întâmplate și, deși nu o cunoscuse pe Maria, suferința femeii îi aducea și ei o mare tristețe. Vorbea cu Andrei la telefon zilnic, se vedeau pe fugă dimineața la cafea, dar nimic nu mai era cum fusese înainte. Nenorocirea aceasta o făcuse să-și ucidă visele.
– Emanuel, e nevasta ta, chiar dacă lucrurile au fost cum au fost, ești dator să o îngrijești, să rămâi cu ea până la capăt, i-a spus într-o zi.
Bărbatul a lăsat capul în jos și a tăcut. Apoi, a îmbrățișat-o și au plâns împreună.
Știa ce înseamnă cele spuse de către Otilia. Era hotârârea pe care soarta o adusese.
Încă o dată, ca pe vremea tinereților lui crude, conștiința îi dicta ce trebuie să facă.
S-au despărțit, promițându-și unul altuia că se vor ține la curent cu lucruri legate de viață, dar nu se vor mai întâlni, nu vor mai vorbi zilnic.
Și Otilia simțea că pasul acesta înapoi era un pas dureros, dar corect. Corect pentru toată lumea.
*
După șase luni:
În bucătărie, Andrei pregătea prânzul dus pe gânduri. Maria, din cărucior, îi urmărea mișcările cu ochii. De vorbit, ea nu prea vorbea, oricum se enerva că nu se prea înțelegea ce spune. Și apoi, nici nu prea mai voia să spună ceva, nu prea mai avea ce.
Andrei rămăsese lângă ea. El o hrănea cu lingurița, el o spăla, o ducea în pat, o așeza în cărucior. Mergea cu ea la fizioterapie de trei ori pe săptămână, îi dădea tratamentul, învățase cu greu să și gătească, dar până la urmă, se descurcase.
Când era timp frumos, o scotea la aer pe aleile din jurul casei.
Vecinii se obișnuiseră să-l vadă împingând căruciorul la ceas de seară, cu privirea pierdută, cu chipul obosit și niciodată zâmbind.
Închisese atelierul cel mare și picta acasă, în cel mic și vechi în timp ce Maria dormea. Erau singurele clipe care-i mai rămăseseră ale lui, cele în care picta.
Telefonul îl trezi din gânduri.
Vine David pe la noi, părea tulburat, îi spuse el Mariei. Femeia clipi din ochi, semn că a auzit.
*
– Am un mare necaz, vorbi David în șoaptă, după ce Andrei îi dăduse Mariei să mănânce și o dusese în pat. Băiatul a intrat în niște afaceri, a pierdut mulți bani și acum e dator vândut. Cămătarii sunt pe urmele lui și trebuie să vând urgent tot ce am, inclusiv casa în care stau, să-l pot ajuta.
– Și ce veți face?, întrebă Andrei îngrijorat.
– Ne-am tot gândit… bâigui omul.
– Ați putea sta la noi, deși casa nu e mare, o cameră aș putea aranja.
– Nici gând, Ioana nu ar vrea să stea aici, spuse David. Ne-am gândit să plecăm la azil. Voi merge să vorbesc cu fata aia care l-a cumpărat de la Maria. Oricum suntem bătrâni, eu și Ioana nu mai avem mari nevoi, spuse el.
– Vrei să-ți dau numărul ei de telefon?, întrebă Andrei.
– Da, voi încerca să vorbesc cu ea. Nu știu cine e, dar am înțeles că, de fapt, mama ei este proprietară. Ea doar administrează azilul.
– Da, e adevărat, însă pare o fată bună, cu suflet. Uite aici cartea ei de vizită.
– Ciudat, numele ăsta îmi e cunoscut. Așa se numea… cineva… o fată pe care am cunoscut-o în tinerețe, spuse David și plecă mulțumindu-i lui Andrei.
*
De după birou, o femeie cam la 40 de ani îl asculta privindu-l cu compasiune. Ochii ei aveau ceva familiar, parcă îi știa de undeva. Până și vocea i se părea cunoscută.
La plecare, își făcu curaj și o întrebă cum se numește mama ei.
– Elena Șerbănescu, ea este proprietara, eu sunt administrator, răspunse femeia.
– Locuiește în oraș?, întrebă el.
– Nu, e plecată în străinătate de mult timp. Uite, scoase ea o fotografie și i-o arătă.
David privi fotografia și deveni palid.
– Și tatăl tău?, întrebă el.
– Nu l-am cunoscut, mama mi-a spus că a murit înainte de a mă naște eu și nu au apucat nici să se cunune, veni răspunsul femeii.
– Înțeleg, îmi pare rău. Ne vedem peste o săptămână, pentru acte, da?, încheie David.
„Cred că e fata mea, șopti David plecând către casă. Când am părăsit-o pe mama ei, am crezut că minte, că încearcă să mă șanteze cu faptul că e posibil să fie însărcinată. Am rupt orice legătură și am refuzat să-i răspund la scrisoare. De atunci, nu m-a mai căutat, n-am mai știut nimic de ea. Doamne…”, oftă el.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
