”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (55)” de Dori Lederer

103
dori lederer portugalia literatura

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roDupă ziua în care se despărțise de Emanuel, Otilia a reintrat în zidul din care ieșise pentru scurtul timp petrecut cu el. La început, nu vorbise nimic cu nimeni, apoi, încet, încet, și-a reluat vechiul obicei, ascunzându-și gândurile în spatele unui zâmbet. Întâlnirile cu prietenii deveniseră tot mai rare, discuțiile tot mai absente din partea ei. Viața își reluase gustul sălciu, zilele se scurgeau muncind, serile și le împărțea cu Miki, cățelul credincios, iar nopțile, cu personajele din scrierile ei.

Uneori era furioasă pe destin, alteori, accepta totul cu răbdare, cu răbdarea omului care știe că toate au un sfârșit, că fiecare zi care trecea era cu una mai puțin de îndurat deșertul pe care îl străbătea.

Cameliei îi spusese în două vorbe despre hotărârea de a nu se mai vedea cu Emanuel și o rugase să nu mai deschidă acest subiect vreodată.

O dată pe lună mergeau la Filarmonică să-l asculte pe George. Apoi, se opreau să bea câte ceva, ea rămânând cu privirea în cană, ascultându-i pe ceilalți. Rar intervenea cu o vorbă, mai mult din respect pentru prietenii ei decât din plăcerea de a spune ceva. Nu simțea nevoia să mai spună nimic, nimănui.

După turneul la care participase, se retrăsese din nou de pe scenă. Pentru totdeauna. Banii se strânseseră, operația de transplant reușise. Ștefan se recupera admirabil și stabilise ziua cununiei cu iubita lui, asistenta care îl îngrijise în tot timpul acesta. Situația lui Ștefan venea ca o brumă de alinare pentru Otilia.

Într-o zi, Camelia îi făcuse cunoștință cu o colegă de-a ei, profesoară. Femeia aceea purta în ochi o tristețe vizibilă și o poveste în inimă, poveste pe care o aflase cu puțin timp în urmă de la prietena ei.

Se numea Katy, fusese o femeie plină de viață, cu mult umor, fermecătoare. În preajma ei totul devenea sărbătoare, atmosfera era spumoasă ca o șampanie desfăcută în nopți de revelion. Acum, nu mai rămăsese nimic din femeia care fusese. Petrecuse un timp într-un spital de psihiatrie. Când a ieșit de acolo, deși vindecată, era altcineva. Reușise să-și reia postul de curând iar Camelia încerca să-i fie aproape.

– Știi, ea n-a fost măritată vreodată, nu are copii, nu are pe nimeni. A căzut într-o depresie în urma unei povești de dragoste cu un bărbat însurat. Nemernicul a mințit-o, apoi a părăsit-o brusc, fără vreo explicație prea clară. Rămasă singură cu întrebările și îndoilelile în care o abandonase, gândurile au început să-și facă de cap. A pierdut controlul, a înnebunit, îi povestise Camelia.

Deși era destul de reținută și nu zâmbea niciodată, Otilia se simțea bine în preajma lui Katy. Poate pentru faptul că tristețea ei tempera puțin veselia Cameliei, astfel, dând o stare de echilibru întâlnirilor dintre cele trei femei.

– N-ai vrea să vii cu noi sâmbătă la concert?, o întrebase Otilia într-una din dățile în care se plimbau în parc cu Miki.

– Cred că ar trebui să merg, spusese Katy. N-am mai fost de vreun an de zile pe nicăieri. În ultima vreme am mai ieșit cu voi, Camelia cărându-mă mai mult în spate.

*

Era trecut de miezul nopții, când telefonul Otiliei sună.

– Otilia, te-am visat, se auzi vocea lui Emanuel. Am visat că erai departe și eu veneam spre tine.

– Of, Emanuel, Emanuel… iar ai avut coșmaruri?, îl întrebă femeia neputincioasă.

– Se făcea că te sunasem și-ți spusesem că am trecut granița dintre vis și realitate și că sunt cu un pas mai aproape de tine. Mă temeam că mă vei uita până să ajung. Mă temeam că vei redeveni femeia care nu crede în iubire, că viața te va înfiera iar.

– Vise de noapte, dragul meu, vise de noapte, încercă să-l liniștească.

– Otilia, visul acesta a mai fost o dată, acum 16 ani, când te-am cunoscut pe tine. Treceam printr-o câmpie în care se luptau niște umbre și în gândul meu știam că acolo va fi un mormânt. Otilia, am în suflet o teamă ca de moarte. Nu știu ce se va întâmpla, dar orice ar fi, am vrut să știi că dragostea nu moare, că te iubesc, fetiță dragă, vorbi Emanuel cu vocea gâtuită.

– Și eu te iubesc, dragul meu. Și eu te iubesc… Acum, mergi să dormi, te rog, ai nevoie de odihnă, spuse Otilia și închise telefonul.

Se apucă de scris, în noaptea aceea voia să termine povestea care se numea Emanuel, o poveste pe care o începuse cu 15 ani în urmă. Emanuel fusese iubitul ei imaginar încă din tinerețe. Târziu, viața i-l adusese în cale materializat în om, în omul pe care acum îl iubea.

*

După concert, Marian, Camelia, Otilia, Katy și George au mers, ca de obicei, la cafeneaua de peste drum de Filarmonică pentru a bea ceai. Otilia, tot ca de obicei, a cerut cafea sub privirile dezaprobatoare ale prietenilor.

– Da, știu, oricum nu dorm noaptea. Dacă adun nopțile mele nedormite, împreună cu zilele trăite, se adună mai mult de două vieți. În consecință, fiind cea mai bătrână dintre voi, pot face tot ceea ce doresc, le tăie elanul de a comenta comanda pe care o făcuse chelnerului.

Otilia își dorea ca George și Katy să se placă. George era om bun, înțelesese de mult că inima ei nu se înfiorase atunci când s-au cunoscut și îi rămăsese un prieten fidel. Dar ea l-ar fi vrut fericit. Și apoi, femeia asta, Katy, merita și ea să fie fericită. Cu privirea în cana de ceai, ca de obicei, asculta discuțiile celor de la masă și se ruga pentru cei doi.

Răsuflă ușurată când, la plecare, George o rugă pe Katy să-i dea numărul de telefon, iar ea acceptă.

– Nu e nevoie să mă conduceți, aș vrea să merg pe jos până acasă, simt nevoia să fac câțiva pași în răcoarea nopții, le spusese celor patru prieteni, luându-și la revedere în fața cafenelei.

Era vară. O vară fără culoare și fără soare în sufletul ei. Încerca din răsputeri să ascundă pustiul care îi devenise tovarăș.

”Mă tem că te voi pierde, Otilia, trăiesc cu frica asta în suflet”, îi spunea mereu Emanuel.

”Mă vei pierde atunci când unul dintre noi va muri, dar poate, nici atunci, poate că după viața asta mai este ceva”, îi răspundea ea de fiecare dată.

”Și dacă într-o zi nu mă vei mai iubi? Mă vei uita?”, o tot întreba el prostește.

”Emanuel, uneori e prea târziu să te mai vindeci de unele boli cât ești în viață. Dragostea asta a venit târziu, prea târziu să se mai termine cât trăim”, îi spusese Otilia.

”Prea târziu pentru multe”, se trezi vorbind cu voce tare, în timp ce scotocea în geantă după cheie, în fața ușii.

Miki o aștepta dând din coadă bucuros.

– Micuțule, te-ai plictisit, nu-i așa?

Îl luă în brațe mângâindu-l pe cap și-l puse în pat lângă ea.

Undeva, într-un pom, o cucuvea spărgea liniștea din jur.

”O fi având și ea vreun dor, o fi având și ea vreun foc de nu doarme și cântă noaptea. Cine știe pe cine cheamă și ce vrea să spună…?”, oftă Otilia cu ochii închiși.

*

– Iată-ne aici, împărțind aceeași cameră pentru tot restul zilelor noastre, bodogăni David desfăcând bagajele.

Ioana îmbătrânise în ultimele luni, cât în zece ani. Privirea îi era stinsă, colțurile gurii atârnau în jos, iar pungile de sub ochi îi dădeau un aer de om abia trezit din beție.

David hotărâse în sufletul lui să nu vorbească nimănui despre faptul că doamna administrator ar putea fi fata lui. De fapt, punând cap la cap unele lucruri, inima lui știa sigur că este.

O oboseală stranie îl cuprinse dintr-o dată. Se întinse în pat, închise ochii și-i spuse nevestei:

– Să nu mă trezești. Vreau să dorm mult. Cât de mult. Și adormi.

Dimineață, când Ioana încercă să-l trezească, David plecase deja. Plecase în timpul nopții. Definitiv.

Andrei a venit, l-a dus la capelă, apoi l-a înmormântat.

Fiul lor plecase din țară, nimeni nu știa unde. Înainte de a pleca, trecuse pe la mama lui și stătuse cu ea de vorbă o oră.

Ioana nu-și amintea nimic. Uneori își amintea cum o cheamă, dar uita repede și acest lucru.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.