”Oameni buni” la Teatrul din Haifa – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

57
”Oameni buni”, Teatrul din Haifa, Israel
”Oameni buni”, Teatrul din Haifa, Israel

cronica de teatru logo leviathanMă străduiesc, de când scriu pentru Leviathan, să oglindesc viața teatrală din Israel în toate aspectele ei și bag seama într-un târziu că n-am scris niciodată despre Teatrul din Haifa. O deplasare a acestuia la Tel Aviv cu unul dintre spectacolele lui îmi oferă un excelent prilej să comentez și o realizare a colectivului din nordul țării. Teatrul din Haifa a luat ființă în 1961, din inițiativa primarului de atunci al orașului. Numeroși scriitori israelieni importanți au debutat ca dramaturgi la acest teatru – Hanoch Levin, Hillel Mittelpunkt, Yehoshua Sobol, A. B. Yehoshua, Yosef Bar Yosef, Dani Horovitz și alții. Teatrul a inițiat și organizează periodic un Festival Internațional de Spectacole pentru Copii, cel dintâi de acest fel în țară.

La Tel Aviv teatrul a venit acum cu o piesă de David Lindsay-Abaire, un dramaturg american născut în 1969, care s-a bucurat de primul lui succes în 1998 și a fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramă în 2007, pentru piesa Rabbit Hole. A scris, pe lângă piese de teatru, cîteva jucate Off-Broadway și alte câteva pe Broadway, librete de musical și scenarii de film.

Piesa montată la Teatrul din Haifa se numește Oameni buni și a fost prezentată în premieră în 2011. Acțiunea ei se petrece la Boston, în cartierul numit Southie, un cartier de oameni sărmani, și în centrul acțiunii se află Margie Walsh; Margie își crește singură fiica, pe Joyce, un copil handicapat. Concediată din slujba ei modestă de casieriță la o prăvălie de tipul ”toate mărfurile pe un dolar”, pentru că întârzie sistematic la serviciu, Margie se vede în situația disperată de a

nu-și putea plăti chiria, și începe, deznădăjduită, să-și caute undeva un job. În această situație, ea apelează la Mike, un fost coleg de școală, care, într-o vară, vreme de două luni, i-a fost și iubit. Mike a părăsit cartierul sărman în care a copilărit, a studiat cu asiduitate, a devenit doctor și pare un ins prosper; e însurat și are o fetiță. Margie parvine să-l determine s-o invite la o petrecere organizată la el acasă, unde ea speră să întâlnească persoane care ar putea să-i ofere o muncă și o leafă. Mike o caută la telefon ca s-o anunțe că petrecerea s-a contramandat pentru că fetița lui e bolnavă, dar Margie e convinsă că boala fetiței e numai un pretext, fiindcă Mike vrea să evite prezența unui musafir compromițător – un om ratat și păgubos – între oaspeții lui simandicoși și apare, totuși, în locuința lui Mike. Aici ea face cunoștință cu soția doctorului, o tânără și elegantă afro-americană, profesoară de literatură, care pare un om foarte de treabă, dispus s-o ajute pe Margie, luând-o, eventual, ca baby-sitter excelent plătit pentru fetița ei. Mike se opune, nu cu totul fără temei; și între cei trei – Margie, Mike și soția acestuia, Kate – se dezvoltă un conflict de o duritate neobișnuită, în cursul căruia Margie îi dezvăluie soției fostului ei boy friend amănunte întunecate din biografia acestuia, ca, de pildă, un incident destul de grav în care Mike se arătase a fi un rasist înveterat. Prețuitul medic e pus într-o lumină foarte proastă, ca unul care vrea să uite cu desăvârșire de unde a plecat și cui datorează succesul lui în viață. În apriga conversație, Margie aruncă și ideea că ar fi întru totul posibil ca Joyce să nu fie fiica bărbatului care a părăsit-o, ci fiica lui Mike. Kate se arată decepționată de vizitatoare și o acuză că, în pofida aparențelor, Margie, care îi pare acum ca fiind o ființă roasă de egoism, o mamă denaturată și o mizerabilă șantajistă, e departe de fi un om bun. În cele din urmă, Mike o dă afară pe Margie din locuința lui. În ajutorul ei sare, pe neașteptate, un băiat tânăr, Stevie, cel care, nu demult, o concediase, dar care se dovedește un om bun la suflet și săritor. Margie acceptă o sumă de bani din partea lui, cu condiția ca banii să fie considerați numai un împrumut.

Povestea are în piesa lui Lindsay-Abaire încă o ”poantă”, dar pe aceea n-am s-o dezvălui – cine știe, poate că vreun teatru din România o să se intereseze de opera dramaturgului…

Avem de-a face, prin urmare, cu o dramă socială – scrisă, cum se zice, modern, cu numeroase accente comice – despre cei persecutați de soartă, oameni sărmani, umiliți și obidiți, în termeni dostoievskieni. Nu numai tema recomandă piesa, ci și, mai cu seamă, dezbaterea pe care această temă o prilejuiește, despre responsabilitățile fiecăruia dintre noi în deciziile pe care le luăm cu privire la propriul nostru destin.

Imagine din spectacol
Imagine din spectacol

Piesa lui Lindsay-Abaire a avut mare succes, s-a jucat pe Broadway, la Los Angeles, la Saint Louis și în alte orașe din Statele Unite, s-a jucat la Londra, la Frankfurt, la Madrid, la Berna și în alte părți, a fost distinsă cu fel de fel de premii. N-am să tăinuiesc însă că nu toți criticii textului au fost entuziasmați fără rezerve – unii au depistat și anumite slăbiciuni ale piesei, anumite clișee pe care ea le conține, ca, de pildă, faptul că personajul lui Mike este prezentat prea insistent ca un ticălos, în pofida vredniciei care l-a făcut să reușească în viață așa cum a reușit.

În ce mă privește, mărturisesc că îmi e foarte greu să decid – față de mine însumi – în ce măsură sunt pentru și în ce măsură contra scrierii lui Lindsay-Abaire. Textul ”ține” spectatorii de-a lungul aproape întregii seri, rolul central, Margie, e un rol extraordinar, multe dintre efectele comice din text sunt foarte reușite. Totuși, după o oră de spectacol, strădaniile eroinei de a obține de undeva o slujbă devin previzibile, ca și tehnica de care se servește în strădaniile ei, îmbinând o modestie care merge direct la inimă cu o agresivitate fără seamăn și cu stratageme de o corectitudine discutabilă. Cel mai neplăcut pentru mine este că autorul nu s-a ținut cu destulă consecvență departe de melodramă și accentele melodramatice, supărătoare în sine, împuținează eficiența zicerii pe care textul și-a propus s-o comunice publicului. După mine, nu era absolut necesar ca Joyce, fiica eroinei (fiica nu apare pe scenă), să fie handicapată, pentru întregirea nefericirilor mamei.

Asi Levi
Asi Levi

Spectacolul Teatrului din Haifa a sosit la Tel Aviv însoțit de nu puțină reclamă, mai ales privitoare la interpreta rolului principal, Asi Levi – ”actrița anului” în 2017. Știu prea bine că reclama e sufletul comerțului, s-a întâmplat să mi se ia în nume de rău că am evocat – ironic – acest principiu în legătură cu intelectuali de prestigiu care nu se jenează să-și facă pretutindeni reclamă. Pe mine unul, excesul de reclamă mă face întotdeauna suspicios.

Da, spectacolul Teatrului din Haifa e pus în scenă cu talent și cu pricepere de către regizorul cu experiență care este Itzik Weingarten. Da, Frida Shoham a imaginat un decor care rezolvă abil problema unor schimbări rapide de loc al acțiunii și care izbutește să creeze atmosfera cuvenită în diversele locuri ale acțiunii, păstrându-și o elegantă coerență plastică. Costumele concepute de aceeași scenografă sunt și ele elocvente, cu picante detalii de culoare – blana falsă, liliachie, a prietenei lui Margie la prima apariție a personajului, sau roșul aprins al costumului proprietăresei, destul de tare ca să se potrivească vârstei respectabile a personajului. Margie însăși umblă aproape toată piesa în blugi, dar poartă, venind în vizită la Mike, o rochie mini de tip caftan, uni, sobră, de foarte bun gust, pe care se vede numaidecât – acesta e meritul actriței – că nu e obișnuită s-o poarte…

Toate componentele spectacolului (luminile – Meir Alon, muzica – Eldad Lidor) își îndeplinesc perfect onorabil îndatoririle.

Ce am de spus despre jocul actorilor?… Că folosirea neck-urilor într-o sală de dimensiuni mijlocii m-a scos, ca de-obicei, din sărite. Că, în general, în spectacolul ăsta se vorbește precipitat, turuit și cu o dicțiune care ar suporta o considerabilă ameliorare. Din cauza vorbirii imperfecte, se pierd uneori informații deosebit de importante din text…

Asi Levi a dovedit o energie vulcanică și a avut multe momente de copleșitoare emoție; dar nu pot ascunde că tacticile eroinei, cu combinația lor unică de ingenuitate și viclenie provocatoare, ar fi cerut un spor de nuanțare, căci se cam repetă, ca mijloace actoricești, de-a lungul spectacolului, și că anumite ieșiri stridente, vecine cu isteria, mi-au displăcut cu totul.

Interpretele prietenei Jean (Moran Arbiv Gans) și a prietenei proprietărese Dottie (Rivka Bachar) mi s-au părut amândouă grăitoare în rolurile lor; păcat că amândouă se lasă când și când furate de ieșiri peste măsură de temperamentale. Convingătoare a fost și Tahounia Rubel în rolul soției lui Mike, Kate. Tânărul Uriah Jablonowski a fost simpatic, măsurat, cuviincios și cald în rolul lui Stevie.

Singur Daniel Bartov în rolul lui Michael Dealon mi s-a părut a nu sugera nicicum imaginea scenică pe care orice spectator e îndreptățit s-o aștepte de la el, ca definindu-l pe acest bărbat de succes, despre care e de presupus că are nu numai autoritate, ca unul care a izbutit să se impună în societate, ci și foarte mult farmec.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.