Lirism senzual (deși vorbim despre o carte de proză!), cu inflexiuni melodramatice, izvorâte din stări de acută introspecție, volumul Când ți-a spus cineva ultima dată „Te iubesc!”? de Adriana Bogatu (Brașov, Editura Creator, 2023) repune în circulație, prin registre și tipare textuale (post)moderniste, conceptul de feminism, din perspectiva unei proze de idei și de înaltă conștiință creatoare, amintind, pe de o parte, de ceea ce Hortensia Papadat-Bengescu scria în Femeia în fața oglinzii (modernismul psihanalitic) ori, pe de altă parte, de Femeia în roșu, romanul semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș (postmodernismul analitic).
Titlul, retoric și patetic, insuflă tonalități afectiv-emoționale descrise discursiv, cu frenezie și idealism. De altfel, iubirea este idealizată la tot pasul, desprinsă dintr-un timp magic, de poveste, ireversibil, căci totul se trăiește cu patimă, senzorial, așa cum timpul se așază în clepsidre de cristal și pulsează solemn, grandios, într-un ceremonial de dincolo de lume: „Oamenii sunt ființe poliedrice. Se rotesc mai întâi în propria lor lume, indeciși, temători, adesea absurzi cu ei înșiși până la mutilare.”
Lumea ca spectacol/carusel/labirint, motiv recurent în proza de idei și teatrul universal, reliefează ideea timpului „supraetajat” – există, am putea spune, un timp al conștiinței de creație care „dictează” direcția existenței dinspre interior spre exterior, un timp al destinului, pretențios, care „solicită” cititorului responsabilitatea în fața a ceea ce citește „aici și acum”, dar și un altul, al karmei, care dă totul peste cap și deschide, transcendental, alte paliere de receptare textuală, încrucișate cu sentimentul mistic de deja-vu infiltrat în poveste.
Există, așadar, în acest context lirico-epic-dramatic, tulburat de metaforă, metonimie și alegorie, și un timp al lumii obiectuale, materiale care sufocă, devorează condiția umană într-un continuu tic-tac al vieții, într-un ritm trepidant, dar în legătură directă cu teatrul, cinematografia, muzica, pictura, căci aceste arte ar putea deveni, în volumul în discuție, coduri de lectură (portretul tatălui evocat, moartea bunicii, sertarele cu amintiri, albumele de artă, jurnalul gata oricând deschis pe masa de lucru pentru a fi martorul lumii de dincolo de cuvânt etc.)
Dintotdeauna fiind surprinse în conexiuni estetice, multiculturale, cu literatura (artă a cuvântului), teatrul, cinematografia, muzica, pictura rămân teme universale de profundă vibrație și emoție artistică, însă, în cartea Adrianei Bogatu, devin simboluri metafizice, holistice, prin intermediul cărora autoarea transpune, ca la Borges, un univers paradisiac, oniric, de călătorii imaginare prin muzee, biblioteci, săli de concerte și spectacole, galerii de artă, pinacoteci, un real intermezzo pentru suflete alese. De pildă, albumul lui Toulouse-Lautrec, răsfoit în fiecare seară, e o oglindă a eului vulnerabil ce caută hotărât certitudinea într-o iubire ideală, consemnată apoi în jurnalul autentic al vieții ori „întotdeauna recitai din Elytis când ploua torențial” (regăsesc în subtext elocința și retorica, arta actorului, regia, coregrafia, scenografia). De altfel, cartea este structurată în șase secțiuni narative numite, ca în muzica clasică, Intermezzo (Laura. Audiobook post-mortem, Et toi aussi?, Tristeți hibernale, Tumultuoso affollamento, Visuri neperisabile și Aproape punct. Aproape).
Din punct de vedere hermeneutic, este o proză de idei de tip tabletă și didascalii (foarte rar, scriind proză, se scriu didascaliile din piesele de teatru).
Din punct de vedere psihanalitic, este un jurnal indirect al stilului diaristic – mărturie fiind incipitul cărții, un fel de preambul reflexiv, moralizator: „Apune soarele-n pădurea de mesteceni care țâșnește trufaș de albă din spatele cocoșat al muntelui, iar eu încă scriu într-un jurnal întrerupt de viață.”
Și, în fine, din punct de vedere stilistic, este o carte de maturitate creatoare în care recuzita obiectuală, extrem de variată denotă prețiozitate, rafinament, eleganță artistică: ceaiul de anason cu lapte, firele de nisip păstrate în sticluțe de penicilină ca amintire de la mare, fișele de lectură, pianul, umbrela Annalisei, ceasul, cartea, filmul, picturile, orașul dunărean, bulevardul, metropola, ziarul, bradul de Crăciun etc., având atât valențe ficționale, cât și informative (ca în stilul jurnalistic; de altfel, Adriana Bogatu este și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).
Tipologiile feminine, Laura, Corina, Dora, Delia, Antonia, Daria, Annalise, Natalia etc. și…Mama („sau povestea femeii care n-a crezut că moartea e mereu vie”) – care sunt regăsite în titluri de capitole (personaje eponime) –, dar și altele, care nu sunt neapărat în titluri, dar fascinează la fel de mult (Valeria, Margot etc.), fiind feministe prin viziune, sunt surprinse simetric, ele trăiesc palpitant, cu voluptate, o adevărată criză de identitate în epoci diferite. Sunt realmente „femei alfabet” (expresia indică titlul primei părți a cărții), sunt amazoane îndrăgostite de viață, artă și creație, care au pus artiștilor lumea la picioare, „vineri, pe la mijlocul eternității”.
A doua parte a cărții se intitulează Secunde căzute din timp și cuprinde trei secvențe narative: Natalia, Arghir, Intermezzo nr. 6.
În ambele părți ale cărții, personajul (persona, mască în limba latină) se oglindește ludic în propria conștiință; toate „măștile” sale sunt decupate dintr-o realitate ideală ce ține pasul cu modernitatea, dar păstrează, totuși, în semn de reverențe, tabieturi dintr-o lume veche („fiecare viață e un magazin de vechituri”, „o singură mănușă, desperecheată și inutilă, ca viața” etc.), conturând, de fapt, eufemistic, o lume misterioasă, exotică, prin picanterii, nostalgii, secrete de familie, amintiri livrești: „Ai lumea adunată într-un pantof, da, în acela albastru, cu care-ai bătut și Parisul, și Viena, și Roma, și Veneția, și Bulevardul Marii Circulații a sângelui otrăvit de viață, toate drumurile sunt strânse în pantoful-geamantan de pe raftul de lângă ușă” (în Jurnal întrerupt de viață).
Concluzionând, cartea Adrianei Bogatu poate fi o abordare elitistă, neconvențională și nonconformistă despre oameni, locuri, destine înțelese ca arhetipuri și măști feminine, despre rolul sacru, mitic providențial al lecturii (trimiterile la Murakami, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Camil Petrescu, Dante, Eminescu, Emil Botta etc. sunt splendide), despre mirajul interculturalității (spațiul cultural european, cronotrop cultural de o sublimă efervescență creatoare, descris din perspectiva celui balcanic, parizian, italian etc.), despre protestul împotriva mediocrității îngrijorătoare din societate (dramolete la tot pasul, kitsch-ul, criza conjugală, ipocrizia culturală, disfuncțiuni artistice etc.)
Cartea poate fi așezată oricând alături de cărți memorabile din literatura universală precum Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina, O cameră doar a ei de Virginia Woolf, Mitul frumuseții de Naomi Wolfori, Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana Stăncescu.
Cartea Când ți-a spus cineva ultima dată „Te iubesc!”? a fost lansat la Brașov și Brăila, având un real succes de public. La Brăila, a fost lansată recent în cadrul Festivalului Internațional de Jazz „Johnny Răducanu”.
Adriana Bogatu este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu” din Brăila. A debutat în studenție, în cunoscuta revistă „Dialog” a Universității ,,Al. I. Cuza”, din Iași, cu cronică de teatru. A mai publicat cărțile: Confesiuni ipotecate sau roman pentru un singur cititor (București, Editura Aldo Press, 2009), Clepsidre fără nisip (București, Editura Dexon Office, 2012), Portretul tău cu ochii mei (București, Editura Dexon Office, 2016). În coautorat (cu Adrian Victor Vank) a publicat alte trei romane la Editura Creator din Brașov.
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
