Nu, nu intenționez să scriu nimic despre al treilea ochi, aflat în mijlocul frunții, între sprâncene și care are un rol atât de important în viața noastră. Mă preocupă subiectul, e drept, și mă interesează să aflu cât mai multe lucruri despre el, dar nu constituie subiectul acestui Decupaj. Așa că îl păstrez pentru altă dată. Nici despre ochelarii cu lentile magice, prin care poți vedea lumea altfel, o lume schimbată prin mijloace și jocuri electronice, nu intenționez să scriu aici. În schimb, doresc să rămân în coconul amintirilor și să vorbesc despre acele momente trăite și păstrate peste timp, imortalizate pe hârtia lucioasă a unei fotografii, alb-negru, căci pe vremea despre care doresc să povestesc nu prea erau fotografii color. Nici televizor color nu era, decât în unele sufragerii, mai prețioase. Totul era în alb-negru. Așadar, ați ghicit, dragii mei cititori, este vorba în aceste destăinuiri despre ochiul magic al aparatului de fotografiat și despre fotografii. Dar nu mă voi opri, desigur, nici asupra istoriei primei fotografii (făcute prin anii 1825–27 de un inventator francez, Joseph Nicephone Niepce, care a avut nevoie de opt ore de expunere pentru realizarea fotografiei), ci îmi voi opri gândurile la acele momente pe care le-am trăit de-a lungul anilor mei de reporter, momente petrecute fie în atelierele pictorilor și sculptorilor, fie în culisele teatrelor sau cabinele actorilor, fie în sălile de concert, în spatele pupitrelor, alături de dirijori, compozitori. Toate aceste trăiri s-au păstrat în șirul amintirilor mele, s-au imortalizat pe negativul lentilei timpului, proiectându-se din când în când pe ecranul invizibil al retrăirilor mele interioare actuale, readucându-mi aminte de toate acele minunate momente pe care le-am trăit odinioară.
Stau în fața cutiei albastre, din plastic, cu capac și scormonesc printre sutele de clișee și fotografii, dezlipite din albumele de familie și aruncate în această cutie a pandorei, pentru o mai târzie revizuire a lor. Este aproape singurul bagaj pe care am decis, grăbit să-l iau cu mine atunci când am pornit singură pe un alt drum al vieții. Socoteam că acele mici fotografii, imagini ale clipelor de viață trăite de-a lungul zecilor de ani, nu-mi pot îngădui să le părăsesc, să mă despart și de ele. Le-am luat cu mine pentru că speram că ele mă vor însoți mai departe, vor rămâne alături de mine ori de câte ori voi simți nevoia și le voi lua în mână și le voi ține în fața ochilor privindu-le, așa cum ne sfătuiește marele fotograf american, Ansel Adams: „Nu fotografiați ceea ce vedeți, fotografiați ceea ce simțiți”… Așa și este, cu adevărat! Privindu-le, simțeam că nu mai sunt singură pe noul drum ce încercam să mi-l croiesc cu aproape douăzeci de ani în urmă, la o grea cumpănă a destinului. Socoteam fotografia ca pe o poveste fără cuvinte, o poveste a vieții mele, pe care mi-o repovestesc uneori, privind-o. Ca un puzzle cu care încerc să-mi reconstruiesc tabloul vieții, să-l înrămez în rama iertărilor și a înțelegerii și să-l atârn apoi pe peretele alb, curat, al galeriei sufletului meu împietrit, împodobindu-l astfel, înfrumusețându-l cât de cât. Povești frumoase, povești triste, povești care nu se vor mai repeta, căci în fotografie nu păstrezi numai ceea ce ai văzut și ai trăit ci, mai ales, ceea ce ai simțit alături de persoanele fotografiate, imortalizate pe negativul clișeelor de către ochiul magic al aparatului de fotografiat. Fotografia păstrează peste ani nealterată starea de spirit a momentului, reflectând cu fidelitate, aidoma unei oglinzi de cristal, întreaga încărcătură sufletească a acelei clipe surprinse de ochiul magic. Ea este ca o poezie în imagini, o poezie austeră, e drept, și totuși înflăcărată, a unui real care mi-a aparținut cândva. Fotografia rămâne o formă de artă unică și valoroasă în felul ei unic, care poate inspira, motiva și încânta privitorul. Se spune că o fotografie poate valora cât o mie de cuvinte.
Și totuși, am rupt multe dintre ele, recunosc, fără nicio urmă de regret. Își pierduseră din vibrația sentimentală de odinioară. Nu mai transmiteau nimic din căldura și bucuria momentului când au fost făcute. Nu mai respirau alături de mine, privitorul. Erau moarte. Mi-ar fi plăcut să fi putut păstra și avea fotografii deosebite, vii – dar ochiul magic a decis altfel. Nu a vrut să-mi dăruiască nicio clipă imortalizată de el a momentelor deosebite din viață, și așa unele fotografii au rămas străine sufletului meu. Ochiul magic a stat mereu în mâinile mele, a depins de fiecare tremurătură și nesiguranță a degetelor mele, de fiecare zbatere a pleoapelor la momentul declanșării lui, la o neatenție fugară, pierzând imaginea pentru totdeauna. Ochiul magic a răspuns la fiecare umbră ce se furișa între noi, în fața lui, adumbrind lentila, marcând întunecimea momentului sau a volatilizat acele clișee pe care a socotit că nu merit să le văd, să le am. Pierdute clipe… Ochiul magic era în mâinile mele, desigur, și răspundea dorințelor mele de a imortaliza anumite locuri, persoane, momente, dar nu mi-a fost mereu prieten, recunosc. Eu am depins de el, de clipirea lui grăbită în a eterniza momentul dorit. Multe fotografii s-au pierdut pentru că el nu a vrut să clipească atunci când am vrut eu… Un joc al artei fotografice pe care nu l-am prea știut juca și nici nu m-am străduit să-i învăț regulile, și-mi pare rău acum…
Mai departe, tot citind despre fotografie, am cules câteva păreri a unor fotografi renumiți, pasionați în a fotografia, tocmai pentru a mă pregăti și mai bine sufletește să scriu, să povestesc întâmplări legate de ea. „Fotografia este arta producerii amintirilor tangibile”, afirma Destin Sparks, iar Aaron Siskind completează atât de frumos imaginea săvârșită într-o clipă de ochiul magic al aparatului de fotografiat, afirmând următoarele: „Fotografia e un mod de a simți, de a atinge, de a iubi, ce prinzi în film este capturat pentru totdeauna, ea amintește de lucrurile mici, chiar și după ce le-ai uitat”… Tocmai asta nu doresc: să dau uitării ceea ce am trăit, cândva, amintiri frumoase, mici întâmplări care au fost prinse de ochiul magic al aparatului meu de fotografiat. Târziu am primit cadou de la tata un aparat de fotografiat marca „Leica”, cu care umblam cu multă grijă. Mai ales eram atentă la mosorul din lemn unde se derula filmul. Aveai nevoie de puțină dibăcie, altfel se puteau ivi întâmplări neplăcute cu clișeul de celuloid, care se putea agăța, rupe… și, totuși, am făcut câteva poze reușite, cu toate că acum nu mai am decât foarte puține dintre ele. Au rămas acasă la mama, după plecarea mea, și apoi nu am mai putut recupera mai nimic… S-au pierdut în lumea lucrurilor nerecuperate, aruncate…
Caut în cutia aceea albastră de plastic, cu capac, plină cu fotografii, în speranța că voi găsi unele fotografii deosebite, alături de oameni deosebiți. Nu mă opresc la fotografiile de familie, personale. Ele aparțin unui alt capitol de viață, privat. Nu le amestec ca selfiurile actuale, postate de unii cu nonșalantă grabă pe „paginile” Facebook-ului, Instagramelor și a Tik-Tok-urilor moderne, de azi. Oricum, acum ne putem fotografia și putem imediat posta imaginea, fie cum o fi! Numai să fim văzuți de câți mai mulți „prieteni” virtuali și să primim cât mai multe like-uri, complimente, emojii vesele cu inimioare și floricele și să ne bucurăm că suntem băgați în seamă de unii și de alții. Și asta este o bucurie! E drept, acum ne confruntăm cu o altă cultură a artei fotografiei, și nu e deloc rău. Nu mai păstrăm fotografiile în albume de familie, iar acele fotografii care nu ne plac le putem șterge pe loc, fără regrete, pentru totdeauna. Este o cu totul altă cultură fotografică. Este o cu totul altă trăire alături de ochiul magic integrat la telefonul mobil și nu al aparatului de fotografiat, atât de prețios, altă dată, iar acum rămas părăsit într-un sertar al amintirilor.
Nu aveam aparatul meu de fotografiat, mergeam la interviuri, uneori, însoțită de fotograful revistei, unde lucram. De Ion Cucu la „Luceafărul” sau de Aurel Mihailopol la „Flacăra”. Ei „trăgeau” câte o singură poză cu interlocutorul în cauză și plecau. Una singură. Nu mai făceau și alte fotografii cu momente din timpul interviului. Fotografii și cu mine… Ei înșiși erau doi ochi magici ce se aflau mereu în spatele lentilei, măiestrând realizarea fotografiei mult așteptate, fotografiind. Oh, dacă aș fi avut chiar eu un asemenea aparat și un asemenea ochi magic mereu cu mine, ce album frumos aș fi avut! Un album-document cu oameni deosebiți din lumea culturală a timpului, cu care am fost contemporană, cu care am stat de vorbă. Dar așa!? De cele mai multe ori primeam fotografii chiar de la ei, cu chipul, desigur, din tinerețea lor, făcute, cândva, undeva, la un atelier foto. Nici acele fotografii nu le-am păstrat, ele fiind folosite în vederea publicării interviurilor în paginile revistei, distruse apoi de cerneala neagră tipografică, de calandru… Deh, pe atunci erau alte tehnici tipografice… Păcat!
Îmi amintesc cum, odată, demult, revenisem din Germania în România. Aveam deja aparatul meu fotografic, destul de bun și mă pregăteam cu prietena mea Viorica să facem câteva vizite, ca odinioară, prin atelierele artiștilor plastici cunoscuți. Mergeam pe strada binecunoscută, din București, Pangratti, lângă Televiziune, unde se aflau renumitele ateliere. Pictori, sculptori…
În ziua aceea, prin 1997, am mers mai întâi la Nea Ion, cum îi spuneam pictorului prieten Ion Musceleanu, un om și artist drag sufletului meu, pe care-l vizitam cu o mare plăcere, ori de câte ori veneam în România. De astă dată și cu gândul ascuns să ne fotografiem împreună, să tragem în grabă câteva poze. Nici vorbă. Nea Ion nu se dorea cu niciun chip să fie fotografiat. „Lăsați-mă în pace, fetelor, ne spunea. Sunt bătrân și urât. Cine mai are nevoie de fotografia mea? Duceți-vă la Iancu. El e frumos și tânăr”... Și așa plecam cu Viorica fără nicio fotografie care să fie prinsă de ochiul magic al noului meu aparat de fotografiat, iar pe ascuns nu îndrăzneam să facem poze, cu toate că nu era un om urât deloc. Cu părul acela alb ca neaua, strălucitor ca argintul și cu ochii aceia albaștri, vii, senini și calzi… Cu Nea Ion îmi plăcea să discut, să-l ascult cum lucrează, cum folosea pensulele, culorile, cum ștergea grăbit câte un colț al noului tablou, dacă ceva nu-i plăcea. Comenta cu o glumă momentul, se oprea și privea în jur, de parcă ar fi căutat ceva. Avea mereu ceva de spus, de povestit, de comentat, de aflat, dar nu dorea să dea niciodată vreun interviu, așa că Viorica, ea, care lucra la radio, rămânea de fiecare dată cu casetofonul închis ascultându-l doar, în liniște. Și de astă dată, caseta a rămas goală, ochiului magic al aparatului meu de fotografiat nu i s-a îngăduit să clipească, nu am avut prilejul să zâmbim veseli în fața lui, dar am părăsit atelierul cu o amintire frumoasă, de neuitat și o cafea făcută degrabă de gazda primitoare, o cafea bună băută acolo cu marele pictor prieten. A fost ultima noastră vizită în atelierul acela de pe strada Pangratti, unde pictorul Ion Musceleanu și-a petrecut mulți ani pictând. Avea frumoasa vârstă de 94 de ani, pe care nu-i arăta, cred că nici nu-și dorea să-i arate. Doar pașii erau mai târșâiți, mai neliniștiți și nesiguri… A fost ultima vizită pe care am făcut-o în atelierul lui, pictorul ne-a părăsit în anul l997. Atunci nu am putut face nicio fotografie cu el, e drept, dar păstrez, însă, câteva fotografii făcute cu mulți ani în urmă, când, de astă dată, pictorul m-a vizitat, împreună cu prietenul său Iancu, pictorul Ion Pacea, în Germania. Eram mai tineri atunci. Nu bătrâni și urâți…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
