Cu adevărat, cândva, i-am ascultat sfatul lui Nea Ion. Trecuseră doi ani de la ultima vizită în atelierul său. Nea Ion ne părăsise. Atelierul a rămas gol, lăsând o undă de durere în sufletele noastre, pierzând un prieten atât de drag nouă. Întreaga mea familie îl iubea pe Nea Ion. Avem chiar și două minunate tablouri pictate de el, cu Anna Maria și Roxana, copilele cu care mergeam uneori și-l vizitam. Dar, anii au trecut, Nea Ion ne-a părăsit lăsând o dureroasă tăcere între noi, dar nu o neuitare.
Așadar, în primăvara lui 1999, tot cu prietena Viorica, care mă însoțea cu plăcere prin București ori de câte ori veneam pe acolo, am decis să-l vizităm pe Iancu, așa cum fuseserăm sfătuite. Și ne-am dus la Iancu, care avea atelierul tot pe Pangratti. Pictorul Ion Pacea ne-a primit foarte frumos, călduros și foarte bine dispus, adică s-a lăsat chiar fotografiat la șevalet, pe scaunul din fața șevaletului, cu noi, fără noi, cu tablourile gata pictate care-și așteptau locul în prețioasa galerie de tablouri aflată în atelierul său. Plutea o ascunsă, tristă durere, pe care o purta gazda, o tăcere ascunsă în suflet, în privire. Pierderea pictorului prieten, Ion Musceleanu, lăsase urme adânci. Și cu toate astea ne-am amintit cu drag de Nea Ion. Am vorbit despre el, amintindu-ne de acele momente când eram împreună…
Am stat destul de mult timp acolo tot fotografiind, profitând de bunăvoința gazdei care chiar s-a și amuzat de întreaga situație, lăsându-se fascinat de ochiul magic și de blițul aparatului meu, cu care mă mândream foarte. Speram să realizez fotografii minunate ale unui moment la fel de minunat, rar, petrecut în atelierul pictorului. Numai că, după ce am ajuns la momentul developării clișeului, am aflat că întreg filmul este alb. Nicio imagine care să fi fost surprinsă, îngăduită de ochiul magic al aparatului meu de fotografiat, adus din Germania (pe care chiar intenționam să-l dăruiesc prietenei mele, Viorica), nu a mai putut fi salvată… Filmul era alb. Alb ca o lacrimă prelinsă din ochiul său magic care a refuzat să surprindă vreo imagine, o unică imagine…
„Negativul este echivalentul partiturii compozitorului, iar fotografia este concertul acestuia”, spunea marele fotograf Ansel Adams… dar emoțiile momentului au fost mult mai puternice decât puterea clipirii ochiului magic, așa încât concertul final nu a mai avut loc…
De altfel, nici Viorica nu și-a mai dorit aparatul de fotografiat, iar prietenul nostru, pictorul Ion Pacea a murit în acel an… era în anul dureros 1999.
Totuși caut cu emoții fotografii din timpurile acelea în cutia mea albastră de plastic, cu capac, singura mea zestre ce păstrează sute de fotografii, de clipe, de amintiri surprinse de clipirea grabnică a ochiului magic fotografic. Caut în speranța că poate-poate mai găsesc ceva deosebit. Și, cu adevărat, am găsit o fotografie făcută în atelierul pictorului Constantin Piliuță, unde sunt și eu. Singura fotografie alături de un mare pictor, căruia îi luam un interviu… O privesc cu emoție. Păstrez și acum atmosfera aceea deosebită a atelierului marelui pictor, ca și cum aș fi aievea acum, acolo. Printre pleoape revăd tablourile, cutia cu pensule și culori, aud glasul interlocutorului meu, cu un timbru aparte, al lui, de neconfundat… dar, mai ales, revăd scrumierele pline de mucuri de țigări, unele încă nestinse, fumegând și învăluind totul în fumul acela gri, de țigară, înnecăcios… Așa era mereu în atelierul lui Piliuță, aflat undeva în inima Bucureștiului, la etaj, într-o clădire în spatele Facultății de Drept, în apropierea Operei, a Pieții Kogălniceanu. O singură fotografie ce rămâne parcă lipită în palma mea, privind-o.
„Un lucru trebuie să conțină fotografia, spunea Robert Frank, umanitatea momentului” și fotografia pe care o privesc acum, păstrează cu prisosință această umanitate a momentului… O singură fotografie, e drept, nu mai știu de cine făcută, o fotografie care conține cu adevărat umanitatea momentului surprinsă de ochiul magic al aparatului de fotografiat. Emoționant. De astă dată ochiul magic a fost ceva mai darnic cu mine, nici nu mai știu ce să spun!? Mă bucur, mă emoționez, n-am cuvinte…
Atunci când cuvintele devin neclare, mă voi concentra spre finalul celor scrise asupra acelor fotografii care îmi spun ceva anume, îmi comunică un mesaj fără cod și pe care le mai păstrez în cutia acea albastră, de plastic, cu capac. Răsfir printre degete fotografiile. Unele cad pe podea, din răsfirarea degetelor, fără să spună niciun cuvânt.
Când imaginile devin neadevărate, neadecvate, nerecunoscute de ochiul magic, care parcă stă atent lângă mine urmărindu-mă, voi fi mulțumită cu tăcerea contemplării lor… și așa, fotografia rămâne ca o poveste eșuată pe care nu reușesc să o spun în cuvinte aici…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
