Am nimerit, după cum m-a lămurit o plasatoare, la al treilea spectacol cu tragedia shakespeariană; încă nu erau programe de sală, așa că mi s-a oferit un fluturaș de reclamă, cu numele actorilor dispuse în ordine alfabetică. Mulțumită acestui fluturaș știu a cui traducere a piesei a ales teatrul pentru noua lui montare – traducerea lui Eli Bijaui, pe care a preferat-o superbelor traduceri a lui Nathan Alterman și a lui T. Karmi, considerate învechite. Noua versiune se înscrie pe deplin în trend-ul modern de tălmăcire a marilor texte clasice în limba modernă de toate zilele; se evită astfel arhaismele, iar imaginile poetice ale autorilor de odinioară sunt adaptate, benefic, înțelegerii publicului de azi, care nu se desparte nici în sala de teatru de smartphoane; în traducerea lui Bijaui sunt, sporindu-i rezonanța contemporană, și câteva greșeli gramaticale uzuale; în orice caz, ”monstrul cu ochi verzi” al lui Shakespeare dobândește la Bijaui, neîndoielnic mult mai expresiv, ”o privire verde”.
Regizorul spectacolului (Irad Rubinstein) a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a apropia montarea de mentalitatea publicului de aici și de acum; cea mai incitantă dintre ideile sale este că Othello nu mai are pielea neagră (chiar dacă în text apare consecvent ”negrul”); o dată cu această luminoasă inovație dispare din spectacol tema lui Othello ca reprezentant al unei minorități disprețuite, iar însoțirea lui cu Desdemona își pierde caracterul excepțional, după cum se pierde și conștiința eroului că trăiește într-o lume care îi e ostilă, ca și ideea că o mare parte din ura neîmpăcată a lui Iago față de maur izvorăște din prejudecată rasistă. Textul menționează părul încărunțit al lui Othello și trecutul zbuciumat al acestuia, trecutul de a cărui relatare s-a îndrăgostit Desdemona, dar actorul e un general tânăr, așa cum în Armata israeliană de apărare se întâmplă să fie generali oameni foarte tineri. Montarea se ferește, foarte cumpătată, să dea un răspuns limpede la întrebarea ”ce determină în nobilul Othello trezirea unor nebănuite porniri barbare” – ”asemenea lucruri se întâmplă”, pare să spună spectacolul, ”se istorisesc și la televiziune”.
Iago își declară în noua montare ura neîmpăcată față de Othello cu intonații feroce, dar în aplicarea planului său diavolesc el se comportă mai degrabă ca un mârlan șmecher și vulgar, nu peste măsură de dibaci, nu perfid și pervers; ca urmare, credulitatea cu care Othello cade în capcană nu mai apare ca expresia genuină a concepției sale despre lume, ci ca expresia unei totale imbecilități. De altfel, multe din manipulațiile lui Iago suscită în public chicoteli.
Desdemona – în acest spectacol, desigur, brunetă – e o zvârlugă de fată; i se reproșează, acru, că ”dansează”, cu o intonație grea de subtexte, pe care zburdălnicia actriței o justifică întru totul; nu e nimic angelic în această Desdemonă; ți-o poți cu ușurință imagina într-o discotecă; de altfel, între patru ochi cu Emilia, cele două femei sunt pe punctul de a goli o sticlă de whisky, dar își continuă conversația ca și cum ar bea ceai.
Adaptând în elaborarea tragediei sale nuvela lui Cinthio (Giovanni Battista Giraldi), Shakespeare a amplificat relația lui Othello cu Senatul Veneției, care nu-l îndrăgește, fiindcă e, ca și Shylock, de alt neam, dar care are nevoie de el, așa că îl absolvă pe Othello de orice vină, pentru că priceperea lui militară e absolut necesară cetății în lupta ei împotriva turcilor; Shakespeare a găsit cu cale să dezvolte aspectul politic al istoriei eroului său; după ce Othello va fi satisfăcut cerințele Senatului, acesta îl numește pe Cassio guvernator al Ciprului – ”maurul și-a făcut datoria”… Senatul Veneției e redus, în spectacol, la câțiva figuranți (”Economii, Horatio, economii…”), învinuirea care i se aduce lui Othello că ar fi cucerit-o pe Desdemona prin vrăjitorie, e minimalizată, iar faimosul discurs prin care Othello se disculpă în fața Senatului e pur și simplu expediat.
De altfel, în toată expoziția tragediei regizorul a reorganizat cumva scenele, ameliorând structura dramatică propusă, oarecum neîndemânatic, de dramaturg.
Sunt în spectacol și alte idei nespus de atractive. Scenografia (Polina Adamov) a construit un podeț de lemn cu un fundal de scânduri (care se apropie și se depărtează din când în când de public); podețul e completat de două mici practicabile care glisează intermitent, de-a stânga și de-a dreapta podețului, între podeț și culise; suprafața de joc e despărțită de public printr-o întindere de apă, care figurează sugestiv deopotrivă canalele Veneției și Marea Mediterană; acolo se deșartă gălețile de apă după ce s-au spălat oștenii; acolo dă drumul Othello unei corăbioare de hârtie; în această apă sunt aruncate, sau cad, tot timpul diverse obiecte; acolo se prăbușesc din timp în timp mai multe dintre personaje; de acolo personajele iau apă în căușul palmei ca să-și împrospăteze fața; pe acolo se circulă din când în când împroșcînd evantaie de stropi în toate părțile; acolo cad în chip de leșuri și Rodrigo ucis de Cassio și Cassio ucis de Iago.
Încornorarea presupusă a maurului e materializată scenic printr-un cap de taur (?), ale cărui coarne albe sunt luminate dinăuntru…
Costumele sunt moderne, pantaloni de piele, maiouri negre, berete negre, boxeri negri pentru bărbații care sar din pat, lăsându-și acolo partenerele de făcut dragoste.
Faimoasa batistă cu desen de căpșuni dăruită de căre Othello Desdemonei, batista cu însușiri magice, este o basma imprimată în culori tari, o basma pe gustul unei chivuțe.
O contribuție remarcabilă la explicitarea tragediei aduce regizorul ilustrând viziunile morbide ale lui Othello, atunci când e cuprins de gelozie; într-un rând trei bărbați tineri cu busturile dezgolite și cu măști pe față o urmăresc de-a bușilea pe Desdemona, care se ferește de ei – tot de-a bușilea, și foarte amuzată; cu alt prilej ni se sugerează o mică orgie.
În general, erotica spectacolului e bogată și diversă; Emilia, cocoțată pe masă, îi face soțului ei aluzii străvezii că e foarte dornică de sex; cu alt prilej, aceeași Emilia își strecoară mâna pe sub prohabul pantalonilor soțului, manevră considerată mai eficace; aceeași Emilia îi face avansuri lui Othello; pe aceeași Emilia, Desdemona, într-o clipă de deznădeje, o îmbrățișează focos; ura nedomolită pe care o poartă maurului nu-l împiedică pe Iago să schițeze la un moment dat un fel de stranie mângâiere a dușmanului lui de moarte.
Fantezia înnoitoare a regizorului în materie de mizanscenă se vădește mai cu seamă în scena sugrumării Desdemonei; eroina se preumblă îndelung înfășurată într-un cearceaf; patul este montat – așternut și pernă – vertical pe ușa centrală din fundalul scenei; după ce-și ucide nevasta pe podea, Othello o ia în brațe și o instalează pe un suport aflat la baza așternutului, așa încât cadavrul Desdemonei rămâne până la finalul spectacolului proptit la verticală de fundal.
Sinuciderea lui Othello e încă mai spectaculoasă; maurul se slujește de un pumnal a cărui lamă intră în mânerul pumnalului, așa cum se obișnuiește la confecționarea respectivei recuzite de teatru; asta îi permite lui Othello să se străpungă repetat cu pumnalul – e o sinucidere care dăinuie în formă de loop… În general, toate momentele care presupun brutalitate sunt extrem de generos puse în scenă și degustate pe îndelete.
În ”Othello” un celebru cercetător polonez a identificat două paradoxuri capitale, un celebru regizor din Rusia a descifrat – politically cu totul incorrect – istoria recăderii în bestialitate a unui om care a dobândit noblețe sufletească plătind pentru ea cu întreaga lui biografie de suferințe. Cei din generația mea încă mai țin minte creația lui Emil Botta în rolul lui Othello sau pe a marelui Nikolai Mordvinov, care-și legăna soția ucisă ca pe un prunc. Cîteva memorabile ecranizări (Orson Welles, Serghei Iutkevici, Jonathan Dexter, Jonathan Miller, Trevor Nunn, Oliver Parker) au încercat să pună în lumină multele ascunzișuri ale tragediei shakespeariene. Regizorul montării de la Teatrul Cameri a procedat foarte înțelept eludând toate tainele piesei. El a pus în scenă o foarte impresionantă telenovelă despre violența în familie; durerosul fapt divers care e relatat în piesă cucerește în chip irezistibil publicul, căruia pe meleagurile astea i se întâmplă adesea să citească despre fapte diverse pe prima pagină a ziarelor.
Sala a primit cu aplauze furtunoase, aproape cu ovații, acest spectacol, fără cusur gândit pentru a stabili o comunicare deplină, desăvârșită cu publicul căruia îi e destinat. N-am nici o îndoială că montarea se va bucura de o serie îndelungată și de o primire nedezmințit entuziastă.
Vezi și: ”Patru spectacole la București”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu
