”Partide politice sau grupuri de interese?” de Nicolae Lotreanu

97
nicolae lotreanu partide politice

logo rubrica patologie politica n lotreanuCât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Într-o societate democratică,  vectorii decisivi atât ai schimbării, cât şi ai dezvoltării sau stabilităţii politice sunt partidele. Pluripartidismul este principala componentă a pluralismului politic reprezentativ. De aceea, calitatea acestor organizaţii, caracterul funcţional democratic al lor precum şi, mai ales, calitatea resurselor umane de care dispun sunt indicatori socio-politici fundamentali privind funcţionalitatea democratică a unei societăţi.

Examinând însă modul în care s-au format partidele politice în România postcomunistă, vom observa că apariţia unor vectori politici pozitivi, adică a unor partide politice constructive, din punct de vedere politic, centrate pe valori cu aderenţă socială certă şi cel puţin sensibile la interesul public, este departe de a se fi produs.

Actualele partide politice au apărut, în principal, pe două linii vectoriale: una conturată de structura politică ad-hoc, numită Frontul Salvării Naţionale, care, din păcate, a avut un succes nemeritat şi prea costisitor pentru societatea românească şi o a doua produsă de o memorie slăbită – tradiţia politică interbelică.

Prima a însemnat debordarea oportunismului politic dincolo de marginile moralei publice, iar a doua, palidă şi cu o bază socială rarefiată, reluarea unui exerciţiu politic vetust. Timp de şase ani, alegerile – mai libere decât aşteptările şi aprecierile subiective ale politicienilor – au avut un caracter  aproape plebiscitar sau cel puţin câştigătorul era dinainte cunoscut într-o ţară în care orice tradiţie şi orice exerciţiu politic au devenit fructe exotice.

Eşuarea Convenţiei Democratice, care ar fi putut constitui un punct de cotitură în evoluţia partidelor politice din România, a însemnat un mare pas înapoi. Din acel  moment, agentul patogen perpetuu în politica românească – clientelismul – nu a mai întâlnit nicio limită. Şi astfel, partidele politice au început să graviteze în jurul unui nucleu constituit din unul sau mai multe grupuri de interese.

Acestea din urmă s-au centrat, la rându-le, în jurul unor interese speculative, parazitare şi spoliatoare. În condiţiile în care unul dintre grupurile de interese a ajuns dominant, partidul respectiv a devenit monolitic în manifestările sale şi profund imoral în toate atitudinile şi poziţiile publice. Minciuna, sfidarea, tupeul fără limite, producerea unei imagini proprii avantajoase prin orice mijloace şi în contrast cu realităţile au devenit dominante ale activităţii de partid.

Dar cum ar fi putut să se constituie grupuri de interese constructive, productive, în condiţiile în care posibilităţile de acumulare (citeşte însuşire rapidă şi frauduloasă) a capitalului moştenit de la socialismul de stat prin mijloacele cele mai simple şi îndelung exersate într-o societate mereu hibridală sunt atât de la îndemână şi mereu fie lipsesc, fie nu sunt active instituţii şi instrumente de control social?

Este întru totul adevărat că, într-o societate democratică, existenţa grupurilor de interese, de influenţă ori de presiune este deplin legitimă. Cu condiţia să existe un stat suficient de puternic care să arbitreze lupta acestora pentru câştiguri ori supremaţie. Şi cu o alta, pendinte de domeniul juridicului, prin care să se împiedice crearea sau acapararea şi utilizarea unor partide politice în scopul realizării intereselor sau obiectivelor sectare promovate de asemenea grupuri.

Pentru simplul motiv că dacă un grup de interese lucrează, cu toate mijloacele permise de un mediu socio-economic dat (şi de multe ori cu altele nelegitime sau ilegale), pentru realizarea intereselor aparţinând exclusiv grupului, un partid politic luptă, înainte de toate, pentru promovarea interesului public şi în acest scop urmăreşte câştigarea puterii politice. Altfel nu are nicio legitimitate.

Cu alte cuvinte, dacă un grup de interese luptă pentru realizarea intereselor proprii cu orice mijloace (dacă se poate cu mijloace publice, acestea fiind oricând preferate pentru că sunt mult mai profitabile şi mai puţin riscante), fără a lua în seamă interesele altor grupuri sau cele publice, un partid politic, agregându-se în jurul valorilor proprii, foloseşte mijloacele de care dispune pentru realizarea interesului public, în modul şi forma în care orientările sale valorice şi ideologice îl reflectă, îl proiectează şi îl reprezintă.

Ar mai fi de menţionat că, în societăţile moderne, grupurile de interese au dobândit mai multă ”inteligenţă” şi mai multă civilitate în sensul că nu mai ignoră total interesele altor grupuri şi mai ales interesul public pentru că experienţa, îndelungată şi bine structurată în democraţii de tradiţie, a dezvăluit că este mult mai profitabilă şi mai plină de asigurări cooperarea decât conflictele costisitoare şi entropice.

La noi însă lupta este necruţătoare şi nimeni nu încearcă evaluarea complexă a mijloacelor folosite. Singurul criteriu îl constituie profitul imediat şi maximal. Este drept că o asemenea orientare conţine germeni autodistructivi şi asemenea grupuri se vor nărui în propriul lor proiect – simplist şi imoral – dar un asemenea final este prea îndepărtat iar costurile sale sociale au început să fie insuportabile. De aceea pericolul ca, în momentul în care un partid-grup-de-interese ajunge la putere, interesele acestui grup să prevaleze asupra interesului public este imens.

Mariajul dintre partide şi grupuri de interese, cimentat prin relaţii clientelare a căror întindere nimeni nu o poate contura şi întreţinut de un pat germinativ oferit de corupţie, a atins un prag al distrugerii şi al inechităţii care nu mai poate fi suportat.

Ca urmare a acestui mariaj,  în România, au dispărut industrii întregi, producţia agricolă autohtonă s-a prăbuşit, preţurile (spoliate) la comenzile de stat de care beneficiază companii private, asociate la guvernare, au atins niveluri record.

La toate acestea se adaugă dublarea datoriei externe a României doar între 2009 – 2011, scăderea bruscă şi brutală, în aceeaşi perioadă, a nivelului de trai al salariaţilor şi aducerea celei mai mari părţi a pensionarilor în pragul mizeriei medievale.

Partidele politice actuale nu par să fie capabile să angajeze ţara pe o cale de dezvoltare durabilă, nici măcar să genereze stabilitatea minimă a valorii muncii şi efortului care generează progres. De aceea încrederea populaţiei în clasa politică actuală s-a prăbuşit. Ceea ce constituie un pericol considerabil întrucât absenteismul politic sau – şi mai grav – orientarea unei mari părţi a electoratului spre partide hibridale, diletante sau pur demagogice, ar putea să antreneze ţara în evoluţii marginale şi marginalizatoare, ori să o arunce din nou în ”cimitirul democraţiilor”.

Nu trebuie să omitem însă o trăsătură a unui electorat care nu a dobândit un exerciţiu politic deplin şi care caută mereu omul excepţional pe care să-l aleagă şi sfârşeşte în situaţia descrisă expresiv de butada românească: ”alegi, alegi, până culegi…”. Viaţa învață pe oricine că atunci când vrei prea mult, sfârşeşti adeseori prin a te mulţumi cu ceea ce este prea puţin sau poate prea rău.

Dominate de interese economice sectare, preocupate doar de aparenţele actului politic, de jocurile politice insalubre, partidele politice au omis una dintre principalele lor misiuni – descoperirea şi formarea liderilor politici.

Din păcate, după căderea comunismului, s-a produs, în Europa mai ales, o relaxare politică, o mai mare toleranţă faţă de ignoranţă, vulgaritate ori voluntarisme aventuroase şi astfel au apărut şi aici lideri de factură îndoielnică. Până mai ieri, noile tehnologii, dar şi tensiunea politică continuă susţinută de existenţa unui sistem care nega valorile originare, constitutive ale Occidentului, a dus la apariţia omului politic profesionalizat, care, după cum îl descrie un comparatist de marcă (Mattei Dogan), se defineşte prin patru caracteristici.

Mai întâi, o vocaţie pentru politică, precoce sau mai târzie. Pe urmă o lungă prezenţă în forumul politic, adică o lungă carieră politică. Resursele sale provin esenţialmente, chiar exclusiv în zilele noastre, din funcţiile politice exercitate. În sfârşit, o competenţă politică care constă din multiple calităţi dintre care nici una nu este necesar să fie excepţională, pentru simplul motiv că i se cer prea multe: să fie prezentabil, să vorbească bine, să ştie să negocieze, să cultive compromisul, să evite aroganţa, să ştie să ia o decizie, fie ea fondată pe intuiţie, şi multe alte calităţi-defecte… profesionale. Liderii politici sunt oameni ca toţi oamenii şi dacă nu sunt trebuie evitaţi pentru că ambiţiile lor sunt prea mari şi puterea corupe, perverteşte… Noi românii am trăit asemenea experienţe politice, dar, din dorinţa de a le uita repede, ignorăm cu totul învăţămintele lor.

”Dacă descriem două cercuri, cum ne sugerează Mattei Dogan, unul cuprinzând o mie de parlamentari, altul o mie de personalităţi care încarnează ceea ce este cel mai meritoriu în societatea franceză de astăzi, persoanele care ilustrează ceea ce este mai bun, creativitatea şi talentul în afara politicii, vom observa că cele două cercuri nu se intersectează decât într-o zonă care reprezintă a zecea parte. Astfel, din cele două mii de  personalităţi, doar o sută aparţin totodată elitei societăţii, în sensul paretian al cuvântului (adică sunt cu adevărat oameni excepţionali, n.n.) şi elitei născute din votul universal. Această ipoteză pare să se verifice pentru toate epocile Republicii Franceze şi în toate democraţiile, mai ales în Statele Unite, Anglia, Germania, Italia, Japonia sau Spania.”

Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că ar urma să fie aleşi oameni ignoranţi, vulgari şi cinici, fără scrupule morale şi cu o ambiţie nemăsurată, doar pentru că par apropiaţi de omul obişnuit, sunt, cum se zice, populari, pentru că un asemenea personaj va simplifica politica până la stadiul în care nimic nu mai poate fi definit şi în confuzia generală va putea produce distrugeri ireparabile. Cum a fost, la noi, cazul lui Traian Băsescu.

Partidele care promovează asemenea oameni contrazic chiar esenţa unui partid politic, care constă în aceea că acesta trebuie să fie, înainte de toate, o vivieră de lideri şi nu o armată de strânsură unită monolitic în jurul unui comandant care, mai devreme sau mai târziu, o va  conduce spre dezastru.

Piedica cea mai importantă în calea realizării unui asemenea deziderat o constituie, înainte de toate, faptul că nici un partid politic existent astăzi în România nu are o structură internă şi o funcţionare cu adevărat democratice. În fiecare dintre aceste partide există un grup, de regulă strâns în jurul unei personalităţi influente, care domină partidul şi dictează regulile jocului. Influenţa celorlalţi membrii este direct proporţională în raport de contribuţia lor, financiară cu precădere, în desfăşurarea activităţilor partidului.

Acesta constituie un al doilea vector de monolitism pe lângă grupul de interese dominant şi, împreună, sunt principalele cauze ale eşuării programelor şi politicilor publice, dacă nu cumva acestea sunt pur formale încă din stadiul embrionar.

În ansamblu, caracterul şi modul de funcţionare ale partidelor politice actuale vădesc un stadiu anacronic al vieţii politice româneşti, dacă nu chiar reflexe tradiţionalist-reacţionare cu efecte foarte nocive. Şi semnalează, o dată mai mult, stringenţa unei strategii complexe şi susţinute de modernizare instituţională.

Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 19 iunie 2019.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.