”…tirania este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.” – Vladimir Streinu, ”O Antigonă locală”, ”Luceafărul” nr. 12, 23 martie 1968.
”Duios Anastasia trecea” de D. R. Popescu, una dintre capodoperele prozei românești, în versiune radiofonică
Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, În nuvela ”Duios Anastasia trecea”, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. În artticolul citat mai sus, Vladimir Streinu remarca faptul că ”însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic.
Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un ”întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă ”geme în bătătură” și ”plesnește” când fată, ”cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic regizat de Cristian Munteanu, pe care vă invităm să-l (re)ascultați marți, 16 mai 2017, la ora 5.00 și în reluare, la ora 17.00, pe site-ul eteatru.ro*), – site-ul se poate asculta și pe telefonul mobil sau tabletă**).
Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima și Anastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizarea Pușei Roth – o dramatizare considerată perfectă de critici, după audiția spectacolului. Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț.
Virginia Mirea face un rol memorabil în ”Duios Anastasia trecea” prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche.
Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, ”Duios Anastasia trecea” a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.
Costin Tuchilă
*) ”Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu. Regia: Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioana Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.
**) Cu o nouă structură și într-o nouă prezentare grafică, site-ul eteatru.ro, realizat de Redacția Teatru a Societății Române de Radiodifuziune, vă oferă non-stop, 24 de ore din 24, spectacole de teatru radiofonic, fiecare dintre zilele săptămânii având un program cu profil distinct, de la spectacole din dramaturgia universală și românească, din Fonoteca de Aur, la creația contemporană, cicluri tematice, seria ”Biografii, memorii”, teatru-document, spectacole de teatru pentru copii, spectacole de divertisment care au fost difuzate sub genericele „Unda veselă”, ”Ora veselă”, „Mari actori de comedie”. Spectacolele programate în intervalul orar 0.00–12.00 se repetă în aceeași zi de la ora 12.00 la ora 24.00.
Eteatru.ro este un site unicat în media online din România.
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
Lăuntrul exemplar
Cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie
În chip cu totul aparte copilăria mea a fost amprentată de întâlnirea cu Păcală. O întâlnire născută undeva în subteranele naivităţii şi bucuriei puerile, pe vremea când am văzut pentru prima dată memorabilul film al regizorului Geo Saizescu. Întâlnirea cu pitorescul personaj, arareori realist, dar întotdeauna optimist, mă provoca la o joacă uneori cu accente excentrice şi care mă făcea să scormonesc prin mintea-mi, scornind posibile ”păţanii” personale. Mult mai târziu aveam să aflu că cel care a semnat scenariul acestei capodopere cinematografice (nu spun cuvinte mari) este unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai marii literaturii, cum îmi place să-i spun. Un scriitor prolific, un autor care a izbutit prin vasta sa operă să ”înstruţeze” modernitatea cu ”flori” literare inimitabile. Se vorbea în vremea post-decembristă despre acest literator cum că a scris puţin mai mult decât Sadoveanu sau că scrierile lui se înscriu în linia lui Marin Preda. Se comenta despre acest scriitor că este un cultivator al tragismului, un iubitor al tensiunilor, un avid al crizei, un vizionar, un bizar, când grandios, când magic, când simbolist, când realist, ba absurd, ba prea logic. Ei bine, toate aceste aprecieri asupra operei sale nu fac decât să afirme fără putinţă de tăgadă că roadele talentului său sunt suculente, inspiră, respiră în timp şi în afara timpului. Numele acestui literator este Dumitru Radu Popescu. Pe scurt, D. R. Popescu. En bref, Derepe.
N-am să vorbesc despre întâlnirile mele şcolăreşti cu proza sa, nici despre rendez-vous-urile de mai târziu cu dramaturgia acestui bihorean ultrarealist. Aşa cum n-am să pomenesc despre apartenenţa sa politică sau despre faptul că a fost unul dintre deputaţii „de dinainte”. Criticii şi mondenii s-au ocupat şi unii se mai preocupă încă de aceste detalii. În atare context, pentru mine, toate acestea nu au relevanţă atâta vreme cât acest prozator, dramaturg, scenarist şi academician ocupă un spaţiu preţios în Istoria Literaturii Române.
Fin observator şi culegător al posibilelor subiecte literare care-şi au seva în miezul satului şi al istoriei recente, prozatorul D. R. Popescu examinează în amănunt materia contemporaneităţii, fiind un creator de atmosferă. El radiografiază tipologiile umane, le înregistrează cu atenţie încordările şi disperările, atitudinile, bizareriile şi grotescul, experimentând pe… propriile-i cuvinte un gen solid de realism care provoacă, generând discursuri existenţiale inedite.
Îmi amintesc că prin anii ’80 dramaturgul D. R. Popescu era unul dintre cei mai ”jucaţi” pe scenele teatrelor din ţară. N-am putut însă să trec cu vederea faptul că după 1990 textele sale dramaturgice au început să fie ignorate. Or, din punct de vedere repertorial, piese ca Aceşti îngeri trişti, Mireasa cu gene false sau Rezervaţia de pelicani nu pot fi uitate, ele aparţinând totuşi unuia dintre cei mai apreciaţi dramaturgi români contemporani.
Firesc este să mă refer acum şi la scenaristul D. R. Popescu, virând de la carte spre ecran. Pentru că una dintre capodoperele sale se situează fundamental la „intersecţia” dintre literă şi imagine. Despre nuvela ”Duios Anastasia trecea” (apărută în anul 1967) aş putea spune: „ce nuvelă!” Despre filmul Duios Anastasia trecea (realizat în regia lui Alexandru Tatos în anul 1979) aş putea spune: ”ce film!” Două dimensiuni ale unei expresivităţi artistice care au ca izvor acelaşi nerv creator.
S-a vorbit mult despre personajul Anastasia ca fiind o oglindă contemporană a Antigonei, s-a scris despre personajul Costaiche ca fiind replica modernă a neînduplecatului Creon, s-a analizat în detaliu construcţia narativă a nuvelei, s-a grăit şi despre retorica discursului filmic. După 25 de ani de la ecranizare însă, avea să se vorbească şi despre punerea în undă a nuvelei, pentru că în anul 2004, Teatrul Naţional Radiofonic difuza în premieră dramatizarea semnată de Puşa Roth şi regizată de admirabilul Cristian Munteanu. Spectacolul radiofonic Duios Anastasia trecea a fost primit de public cu un entuziasm greu de uitat, fiind difuzat de atunci încoace în nenumărate rânduri. Printre ascultătorii recentei difuzări m-am aflat şi eu, reconfirmându-mi-se faptul că Teatrul Naţional Radiofonic valorizează marea literatură şi tezaurizează producţii de excepţie care au menirea de-a trăi în afara timpului istoric.
Dramatizarea radiofonică a nuvelei Duios Anastasia trecea păstrează cu fidelitate reperele construcţiei narative. Cunoscuta poveste rămâne aceeaşi, suita epică marşează pe acelaşi adevăr, scriitoarea Puşa Roth reuşind să descifreze cu minuţie realitatea pe care prozatorul a radiografiat-o şi a mărturisit-o fără concesii şi nefragmentat. Dar această dramatizare aduce ceva în plus. Un lucru care nu este lesne de transpus în undă. Şi mă refer aici la felul în care Puşa Roth a desfăcut şi a reconstituit pentru ureche acel ceva care face ca nuvela lui D. R. Popescu să fie pluri-valorizată. Este vorba de criza dramatică, tragică aş putea spune, o criză a unei lumi aflate în descompunere, o criză cu variaţiuni, care nu admite relativizări sau neadevăruri. Personajele au de la sine o alcătuire tragică, uşor de observat şi de gustat, acţiunea (de altminteri simplă, uşor de bănuit) este perfect sudată, iar peisajul literar ofertant din punct de vedere sonor. Or, a reuşi să duci totul cu o treaptă mai sus este o perfomanţă dramaturgică excepţională. Acesta este asul Puşei Roth care a izbutit să propună o re-lecturare a nuvelei lui D. R. Popescu, creând un discurs dramatic care păstrează gustul celui autentic, prozastic.
De cele mai multe ori, atunci când trebuie să fac aprecieri asupra unei producţii semnate de regizorul Cristian Munteanu, arborez un soi de subiectivism întrucât mă regăsesc, regizoral vorbind, în felul său de a-şi gândi spectacolele. Tipicul prin care îşi alege distribuţia, modul în care prin fiecare replică simţi că se confesează auditoriului, maniera în care formulează decorul sonor, calea pe care o alege pentru a-şi face mărturisirea artistică sunt definitorii pentru un creator de prim rang.
Dacă regizorul Alexandru Tatos mărturisea după realizarea ecranizării nuvelei că a fost interesat, în special, de problematica Puterii, în varianta radiofonică regizorul Cristian Munteanu a ales o altă direcţie estetică, mizând pe forţa tragică a personajului principal.
Şi de această dată el a ales o distribuţie la… superlativ. Anastasia sa, în excepţionala interpretare a Virginiei Mirea, este raţională până în ”măduva” conştiinţei, nelăsându-se contaminată de labilitate, păstrându-şi sinusoidele care o fac să rămână în primul rând… femeie. Expresivitatea vocală, cu accente profund tragice, a Virginei Mirea îi dă personajului o formulă monumentală, monolitică. Prin glasul său nu răzbate nicio reţetă interpretativă a personajului, cu toate că terenul acestei ispite este într-o oarecare măsură pregătit de chiar autorul nuvelei. Virginia Mirea dă originalitate personajului său, stăpânindu-l şi prin respiraţie şi prin cuvânt, constituindu-se într-un soi de for al conştiinţei acestuia. Virginia Mirea îi dă Anastasiei ”aripi”, contrar replicii opozitului său, Costaiche care, la un moment dat, îi şopteşte cum că ”oamenii n-au aripi”. Monologul de la începutul spectacolului este ca o vâlvătaie dramatică care se transformă galopant într-un incendiu existenţial. Anastasia Virginei Mirea transcende bâlciul lumii, lăuntrul ei demolând micimea, inconstanţa şi întunericul compromisului. Anastasia nu face concesii. Anastasia nu tace. Anastasia rămâne de neclintit. În ea ”nu s-a stins nimic” . Pentru ea, aşa cum îi zicea Cătărina (un alter-ego interpretat cu gentileţe de Oana Ştefănescu), ”cine nu dă doi lei pe moarte, nu dă nici măcar un franc pe viaţă”. Anastasia trăieşte, punând preţ pe adevăr, acel adevăr fără de care lumea n-ar mai fi lume, pământul n-ar mai fi pământ, omul n-ar mai fi om şi viaţa n-ar mai avea veşnicie.
Biruit de grotesc şi laşitate, personajul Costaiche, tatăl veşnicului iubit al Anastasiei şi primarul satului mehedinţean de la o poală a Dunării, îşi găseşte în interpretarea mereu fascinantului Mircea Albulescu expresivităţi nebănuite. Configurarea sa interpretativă nu se fundamentează numai pe un recul la puritatea morală, profund violentată a Anastasiei, ci şi ca un adevărat rechizitoriu al fanatismului, al unei amfibolii vidate, fără leac şi fără speranţă.
Axa Anastasia – Costaiche despre care s-a vorbit cu atâta generozitate reprezintă şi în varianta radiofonică a operei scheletul pe care s-a brodat un spectacol puternic, nestilizat, în care realismul ocroteşte simbolul, dramatismul biruieşte teatralul şi generează procese de conştiinţă care desconspiră acele contradicţii care ţin lumea-n loc.
N-am să conchid fără să amintesc de contribuţia remarcabilă a compozitorului George Marcu, care a creat sonorităţi impresionante, ilustrând muzical acest spectacol.
Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt care să legitimeze această producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, cel pe care l-aş alege fără dificultate este ”viu”. Pentru că, fără doar şi fără poate, acest spectacol are viaţă, are vigoare şi animă, afirmând idealurile unei lumi care nu-şi lasă tradiţiile extirpate şi nu face numere de circ despre jertfă.
Revista Teatrală Radio, 18 august 2014
Marți, 16 mai 2017, pe site-ul eteatru.ro mai puteți asculta, de la orele 6.15/18.15 un alt spectacol cu o piesă de D. R. Popescu, de asemenea în regia lui Cristian Munteanu: ”Bufniţa roşie”. În distribuție: George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Maia Morgenstern, Gheorghe Pufulete, Dan Bobe, Șerban Georgevici, Sorin Tofan. Asistența tehnică: Florica Dănescu și Viorica Liche. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Vasile Manta. Redactor: Marina Spalas. Înregistrare din anul 1992.
[…] Vezi: ”Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, 2004 […]