”Ploaia de octombrie” de Letiția Vladislav

116
letitia vladislav scriitoare diaspora spania

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roSe săturase de ploaie. Nu era ceva nou, ploua de când se știa, întotdeauna când nu te așteptai sau aveai alte planuri ce nu suportau apa și tunetele, ca să nu mai vorbim de trăznetele ce loveau câte un coquero și, după ce flăcările se urcau de jos în sus, dispărând în nimic, puteai auzi cum cad nucile de cocos prin iarba acoperită cu apă. Închise cu repeziciune fereastra dormitorului.

– Se udă patul, îi spuse Elianei, prietena ei ce nu lipsea niciodată de la masa de prânz, mai ales când Paulinho nu era acasă, am crezut că pot scoate mirosul de mucegai, dar văd că trebuie să aștept vara…

Vera ieșise cu neamțul fără să spună unde. Se uită la scândura pe care agățau cheile căsuțelor de închiriat. Lipseau cele de la casa de lângă piscina părăsită. O groapă imensă, cu pereți groși de beton, unde unii turiști aruncau dozele de bere sau punga cu ultimul gunoi înainte să predea cheile și să plece acasă.

– Ăștia nu se mai satură de sex, zise Eliana, de parcă-i ghicise gîndurile, abia au plecat oaspeții și ei rup patul înainte să apară alții.

– Sunt prea tineri, zise, au foc între picioare.

Bănuise că Vera îl storcea pe Max nu numai de bani, ci și de testosteron, dimineața, la prânz și seara, noaptea nu, pentru că toată noaptea el era într-un bar, cântând la pian piese celebre, care abia acum erau la mare modă în orășelul lor, acest cuib de vipere atât de bătrân, că trecuseră prin el toți conquistadorii portughezi și după ei sute de turiști veniți din toate colțurile lumii, invadând străzile, hotelurile, barurile de noapte, fumând canabis și sugând cachasa cu apă de cocos printr-un pai colorat în verde și galben. Femeile se agățau de bărbații care așteptau la autogară, bărbații luau la rând toate femeile care așteptau în fața barurilor ca muștele la miere. Max cânta la pian, după ce fumase destulă maconha, cannabis sativa, ca să se dea mai intelectual, fumase suficient ca să nu-și mai aducă aminte de unde venea, că i se termina viza și trebuia să treacă ilegal în Paraguay, pentru ca la intrare să capate alte șase luni de fericire. Era obositor. Dar altfel nu putea sta alături de Vera, în cloaca asta antică, plină de vânzători de droguri și curve ieftine, însă un loc atât de frumos, cu casele lui coloniale, străzile înguste, toate pietruite, cu lămpile de acum o sută de ani, unde fluxul mării ocupa tot centrul, iar dacă te lăsai prins în această magie, toate porțile se închideau după tine, devenind prizonierul unui trecut macabru, trăind ziua ca un somnambul, mirosind a junglă și noaptea ca intr-un vis din care nu te mai puteai trezi.

– Măcar de s-ar căsători, zise Eliane, sigură fiind că atinge punctul dureros al Helenei Claudia Ribeiro.

– El nu vrea, răspunse Helena Claudia, noi am încercat să-l convingem, dar el vrea numai prietenia.

– Prea verde în cap, zise Eliane.

– Nu, familia lui nu acceptă. Sunt bogați.

Se așeză la masă și o chemă pe dona Maria, servitoarea neagră, care tocmai terminase de fiert fasolea.

– Ne este foame, zise, poți servi masa.

Dona Maria era o bătrînică micuță, cu fața brăzdată de ani, dar plină de căldură, răbdătoare și inimoasă cu toți ai casei. Aduse orezul, apoi fasolea neagră și peștele fript, o salată verde și două pahare pline cu suc de portocale.

– Don Paulinho o să fie nemulțumit, zise bătrîna, el voia o bucată bună de carne de vită.

– Am uitat s-o pun la dezghețat, rîse Helena Claudia, Paulinho nu este în Sampa și mâine va avea tot ce dorește.

– O să ai grevă în pat, zise Eliane, Paulinho va dormi într-una din casele de închiriat, fără să-ți vadă mutra, și va visa la prima lui nevastă, care-i frigea carnea preferată și la miezul nopții…

Paulinho plecase foarte devreme în orașul unde făcea cumpărăturile lunare, cam două sute de kilometri de Sampa. Acolo era o grămadă de magazine, puteai cumpăra ce-ți dorea sufletul, la un preț mult mai mic. Locul ăsta a ajuns inima turismului, totul s-a scumpit, de parcă au injectat vacile cu aur și boabele de fasole neagră cu argint. O dată pe lună Paulinho se urca în jeepul lui bătrân și pleca. Ar fi fost prea obositor să cumpere și să se întoarcă în aceeași zi. El zice că doarme la o poussada, dar ea era sigură că Paulinho al ei pleca să-și vadă băieții și fosta nevastă, părăsiți dar nu uitați și dormea acolo, în patul conjugal, cu femeia aia nesuferită, venită ca și el din Argentina. Era blondă, cu ochi albaștri, o văzuse când începuse să-l cucerească pe vânzătorul de bivoli, însurat, cu copii, plin de bani și energie. Tocmai se despărțise de Terezinha, cu care trăise cam trei ani într-o discreție absolută.  Ea pusese ochii pe el de multă vreme, dar era tot într-o relație sălbatică cu un negustor, însurat și el, Carlinhos Souza, a cărui nevastă bolnăvicioasă nu-l mai satisfăcea sub nicio formă, iar ea era tânără și sănătoasă, e drept, săracă, dar dintr-o familie de intelectuali, îl iubea cu disperare și spera că într-o bună zi îi moare nevasta și se va căsători cu ea, în loc să facă dragoste când dorea el, în hoteluri cu ora. Bineînțeles că știa tot orașul, pentru că aici nimic nu era secret. Totul se făcea în văzul lumii. Până în ziua când, aproape beți și amețiți de maconha, închiși în camera Leilei, Carlinhos i-a mărturisit că nu va divorța niciodată, nevasta, copiii și cele două maimuțe aduse din Belem erau sfinte pentru el, puteau rămâne amanți, dacă dorea, sexul începuse să-l plictisească, fiind aproape bătrân la cei șaizeci de ani ai lui. De atâta bere proastă și țigări și mai proaste, i se făcuse rău.

– Afară, strigă, deschizând ușa ce da spre lada de gunoi, aruncându-i cămașa peste niște labe de găină, cu care Leila făcuse descântece de dragoste, mă pui pe mine, secretara prefectului, lângă infirma aia de Amalia și de maimuțele tale cumpărate de la circ?  Afară!

Carlinhos Souza își luă sandalele, o salută ca un soldat, scuturându-și cămașa de muște și, fără să întoarcă capul, ieși pe cărarea ce dădea spre râu și se pierdu printre casele pescarilor.

– Mama mă-tii de secretara prefectului, du-te să te fericească el, zise, scuipându-și amarul pe stradă, mama mă-tii de curvă…

Ea nu așteptă întoarcerea Leilei. Se îmbrăcă, în transă, încercând să mai simtă ceva din mirosul lui, îl iubea, își repeta, nu banii lui, l-ar fi iubit și dacă ar fi fost un sărăntoc, era al ei, ori fusese al ei până îl înghițise drumul.

– Mama mă-tii de tâmpit, zise, îngânându-l, eu îl am pe argentinianul Terezinhei, țipă, să priceapă și spiritele Leilei cât de serios vorbea, este un mascul pe cinste și are bani, ce-mi pasă de sentimente, eu vreau siguranță și pentru asta am să lupt, eu îl vreau pe Paulinho Ribeiro!

Terezinha era istorie, ea era liberă și văcarul avea ochi destui de buni să-și vadă prada, părul negru, lung, picioarele bronzate, buzele cărnoase și focul ce mocnea sub pantalonașii albi. Când divorțase, i-a putut vedea nevasta și pe cei patru băieți. Erau toți acolo, ca la pomana mortului, plângeau tare de tot, fără rușine, în fața tribunalului. Ea se îmbrăcase cu ce avea mai bun în dulap, o rochie înflorată, destul de scurtă, își lăsase părul liber, să-l unduiască vântul acelei zile de vară și aștepta ca el să termine, luându-și rămas bun de la trecut, să-l îmbrățișeze posesiv, arătându-le că hotărîrea lui fusese cea mai bună, ea fiind viitorul și moartea lui. Că dormea în patul conjugal cu ex-blonda lui, nu o afecta. Paulinho era al ei. Blonda era numai o noapte pe lună. Poate din milă, poate să le arate copiilor că își iubește familia, deși mai avea una la marginea junglei, cu două fete, niște cai, câteva case de închiriat și mulțumirea profundă că putea, încă, să-și bucure nevasta tânără, rămânând el însuși tânăr, chiar dacă se apropia de șaptezeci. El era un bărbat și această femeie cu sânge de mulatră îl făcuse așa cum este. Ardea în ea și cu ea. Chiar dacă îl scoteau din draci minciunile și manipulările ei, Leila și celelalte lesbiene cu care se întâlnea o dată pe săptămână, la ședința de macumba, spiritualismul magic, african, practicat în casa de lemn, când chemau umbrele în ritmul tamburinelor. Ploaia nu se oprise. Deschise ușa ce da spre veranda plină de flori agățătoare și colibri, mai ales pe o vreme ca asta. Grădina era de un verde frumos, mandarinii aveau flori și fructe, niște păsări se strigau disperate, poate se certau, ori veniseră maimuțele capucino în bananierii din spate, dincolo de piscina care nu va fi niciodată o piscină adevărată. Vremea o epuiza. Dona Maria spălase vasele și se lungise în hamacul de pe veranda mică. Acolo nu cădea o singură picătură de ploaie.

– Mi-e somn, zise, întinzându-se lângă Eliane pe canapea, fă-mi un pic de loc, mi-e și frig…

De fapt nu era frig. Umezeala îți intra în oase, dacă stăteai pe loc și ea nu făcuse nimic. Eliane era caldă ca o sobă de teracotă.

– Cum dracu nu l-ai putut ține pe Alex lângă tine, zise, arzi și bărbaților le place…

Se lungi lângă ea și lăsă degetele mâinii stângi să-i atingă gâtul, apoi sânii. Eliane nu-i răspunse. Afară fulgeră puternic, apoi auziră un tunet adânc, ce suna ca un strigăt.

– Mi-e frică, zise.

Eliane își deschise nasturii bluzei.

– Te aștept, îi sopti în ureche.

– Sunt aici, răspunse, scoțându-și inelul.

Degetele lor se întâlniră între golul lăsat de sâni, așa de diferiți, cu sfârcurile arzând și tremurând ca o frunză, apoi coborâră încet de tot în jos. Și pentru câteva momente nu mai știu nici unde este și nici unde va ajunge.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.