Cu fața în sus, cu mâinile sub cap, Olga privește de mai bine de o oră gaura din tavan. Un șoarece pe care mai întâi l-a auzit zile la rând rozând din ce în ce mai aproape, a reușit să vadă lumina zilei. Un bot mic, cafeniu, ascuțit, scurmături de lăbuțe, ca de vrabie, iar apoi o ploaie de praf. Prin gaura cât o nucă, șoarecele și-a scos capul. Fata și şoarecele se privesc în ochi. Le este frică! Olga ar vrea să strige, dar niciun sunet nu-i iese din gâtlej. S-au privit cu teamă preț de câteva secunde. O tânără de douăzeci de ani și un șoarece ce tocmai încercau fiecare să-și croiască un drum în viață.
Fata s-a ridicat din pat, cu oarecare părere de rău, a rupt o foaie din caietul cu filă velină pe care îl ținea mereu pe aproape. Uneori îi treceau prin minte niște idei ciudate pe care le nota în caiet repede, ca să nu dispară. De fiecare dată când îl deschidea, își amintea cu strângere de inimă de un alt caiet cu foaie velină…
Luă un taburet și ridicându-se pe vârfuri îndesă foaia făcută ghem în gaură, după care ciocăni amenințător cu degetul arătător în tavan, de parcă ar fi ciocănit la o poartă. ”Pleacă spurcăciune de aici, doar nu vrei să dai buzna în viața mea!”
Ce viață? Care viaţă?
De un an terminase liceul. Fusese o elevă destul de bună la carte, desi nu-i plăcuse să învețe. Îi plăcea în schimb foarte mult să citească. Și era foarte visătoare. Fiecare carte citită devenea viața ei. Își alegea un destin, un personaj și începea să vorbească, să se comporte exact ca acel personaj. Nici măcar nu conta dacă e băiat sau fată, dacă e o persoană matură ori un copil. Aceasta era lumea ei secretă despre care nu vorbea cu nimeni. Nu avea prieteni, iar părinții și cunoștințele o socoteau cam ciudată.
Își petrecea multe ore din zi în camera aceea mică, cu tavanul jos, sărăcăcios mobilată, cu doar o dormeză ce avea arcuri moi, o sobă de teracotă prea mare pentru o cameră atât de mică, o masă, un dulap vechi pentru haine și două rafturi cu cărți. Citea. Împrumuta cărți de pe oriunde se putea. Uneori scria. Nu era însă niciodată mulțumită de cele scrise. Își spunea mereu: ”Lasă acolo scris! Într-o zi, peste ani, o să recitesc şi poate voi rescrie altfel”.
De ce oare întâmplarea de astăzi cu șoarecele i-a trezit amintiri? La liceu a intrat cu media nouă și ceva. Când s-au afișat rezultatele, văzând media nouă cincizeci a alergat lângă un copac din curtea liceului. Cu fața spre copac, s-a pus pe plâns.
O femeie destul de tânără, cu ochi albaștri și părul creț, însoțită de un adolescent cârlionțat și el, cu fața plină de coșuri a venit lângă ea. Avea glasul blând și-n ochi lacrimi.
– Lasă, nu mai plânge, că nici Găbiță al meu nu a fost admis! O să reușiți la toamnă, au rămas locuri.
– Eu doream să intru cu zece, doamnă. Îmi lipsesc doar cincizeci de sutimi. Numai matematica e de vină, n-am iubit-o niciodată, a suspinat Olga, ștergându-și nasul cu mâneca bluzei.
– O, vai, se poate să plângi? O fată așa deșteaptă, a mai spus femeia cu părul creț.
Și-a apucat smuncit fiul de mânecă și a plecat spre poartă. Când aproape să iasă din curtea școlii, femeia s-a oprit, s-a mai uitat o dată la fetița ce plângea lângă copac, apoi și-a înfipt mâna în părul numai inele al odraslei sale.
– Ai văzut, deșteptule, fata aia plânge că n-a intrat cu zece și tu nici măcar n-ai luat notă de trecere!
Atunci puștiul a luat-o la fugă spre Olga. I-a spus arătându-i pumnul:
– Dacă iau examenul în toamnă și vom fi în aceeași clasă, numai pumni în ochi îți dau, tocilaro!
Băiatul cu părul creț și coșuri pe față a luat examenul în toamnă, dar nu i-a tras nici un pumn. Ba din contra, au fost prieteni buni toți anii de liceu.
*
De la un caiet scris i s-au tras însă Olgăi toate necazurile! Tocmai se identificase cu un personaj din ultima carte citită. Acestuia i se întâmplau tot felul de lucruri interesante, pe care le nota înt-un jurnal. Începând din acea zi, din geantă nu-i lipsea un caiet cu foaie velină, de o sută de pagini în care scria tot, tot, despre colegi, despre profesori, poezii, gânduri, impresii, bârfe. Când i-a dat mamei lista cu rechizitele necesare pentru clasa a noua, a trecut în plus acel caiet. Nu avuse niciodată un caiet de o sută de pagini, cu foaie velină, să scrie ce vrea. Acasă îl ascundea cu grijă sub saltea ca să nu dea de el cineva.
Pentru ea scrisul în caiet era extrem de important. Uneori scria și în timpul orelor.
Colega de bancă o pândea. Era invidioasă și nu ascundea acest lucru. Olga era foarte deșteaptă. Avea un vocabular bogat, presărat cu neologisme și o imaginație ce uimea adeseori profesorii. Pe lângă aceasta, se exprima cu ușurință în scris, orice întâmplare oricât de banală devenea o povestire captivantă, când era scrisă ori povestită de ea. Băieții o respectau din admirație și pentru că îi ajuta bucuroasă la lecții, dar nici unul nu-i făcea curte, deoarece era departe de a fi o frumusețe.
– Ce tot scrii acolo? Te spun la tovarășa dirigintă, dacă nu-mi arăți și mie.
– Nu-ți arăt, e secret, îi spunea Olga și băga repede în geantă caietul cu notițe, cu părere de rău, de fiecare dată când era întreruptă.
*
Într-o zi, când a ajuns acasă, scoțând cărțile din geantă, a observat lipsa caietului. Nici mâncare nu i-a mai trebuit. Până la școală a ținut-o tot o fugă. Intrând în clasa goală a căutat în banca ei, apoi în toate băncile. A întrebat femeia de serviciu care mătura, dacă nu l-a găsit cumva. Aceasta a negat. Caietul dispăruse.
Zile în șir s-a gândit la caiet și a sperat că îl va găsi. Caietul nicăieri, în schimb diriginta a început să se poarte aspru cu ea, să-i pună note mai mici, să o marginalizeze.
Şi profesorul de biologie era distant. O privea cu ură. Olga se simțea vinovată. După câteva zile, colega de bancă a cerut să nu mai stea cu ea. S-au certat într-o pauză, când a acuzat-o că i-a umblat în geantă.
Noaptea somnul nu o mai prindea. Când adormea puțin, avea coșmaruri. Nu se mai gândea decât la caietul în care scrisese tot ce se vorbea despre profesori. Și se vorbeau destule lucruri nu tocmai frumoase, unele adevărate, altele doar inventate de elevii cărora nu le plăcea cartea și ar fi făcut orice ca să-i aibă cu ceva la mână pe dascăli.
Într-una din zile, în pauza mare, trei băieți s-au urcat în podul școlii pentru a fuma. S-a răspândit prin clasă un zvon cum că diriginta și profesorul de biologie au fost văzuți acolo, în podul școlii, sărutându-se. Aceste vorbe au ajuns și la urechile ei. S-a grăbit să le scrie în caiet, compunând o povestire de toată frumusețea. Tot în caiet erau poreclele în ordine alfabetică și calificativele, epigrame pe care Olga cu multă imaginație și umor le făcuse profesorilor preferați, dar și celor pe care nu-i agrea. Începuse să scrie și despre colegi, la fel, așa cum erau trecuți în catalog, impresii, evaluări, simpatii, antipatii…
Au trecut anii de liceu. Olga era retrasă, singuratică. Nu-i plăcuse la școală. Abia aștepta să termine liceul, ca să n-o mai vadă pe colega ce i-a furat caietul, pe dirigintă, pe toți! După ce a luat examenul de bacalaureat, diriginta a chemat-o la școală pe mama Olgăi.
– Te-am chemat să-ți spun că ai o fată foarte deșteaptă și talentată, dar nu va reuși nimic în viață! Apoi, fără a aștepta reacția femeii, i-a întors nervoasă spatele.
*
Peste ani, abia ieșită la pensie după mulți ani lucrați într-un serviciu banal, întoarsă în orașul unde făcuse liceul, într-o biserică, pe când se închina la Maica Domnului, Olga a văzut un caiet făcut sul și i s-a părut că își recunoaște scrisul aplecat spre dreapta. Și-a adus aminte de caietul acela din liceu. Vederea îi slăbise, nu avea ochelari, drept pentru care caietul a rămas acolo.
Poate nici nu fusese caietul ei…
