Când poetelui Leonid Bârțag îi veni rândul la citit din vasta sa operă, atmosfera din Casa de Cultură se animă. Pe ușa larg deschisă, trecând peste cele câteva sticle goale care tocmai lunecaseră de pe mese, intrară oaspeți dragi, mult așteptați. Scepticii priviră lung, cu o urmă de uimire, pentru că ei avuseseră obrăznicia de a spune încă de dimineață că acești invitați de vază nu vor veni, că, prin absență, vor să-i umilească – și câte și mai câte nu îndrugaseră când sticlele erau încă pline… Dar, iată, nădușiți și roșii la față din cauza drumului lung, invitații intrau acum lăsând la ușă geamantane și rucsacuri. Printre îmbrățișările frățești, oaspetele cel mai drag și cel mai așteptat, criticul A. Fighilovici, rosti cu glas subțire: ”Trenul, trenul, catastrofă curată, tragedie antică, măi băieți!” ”Antică, da…” , îngână din spate prozatorele Filipel Pompeius. ”Merge ca diligența, 20 la oră…” ”Ca… 20… da…”, repetă cu glas baritonal prozatorele Pompeius. ”Trebuia să ajungem aseară, continuă criticul Fighilovici, zece ore întârziere, domnilor, ze-ce! O să reclam la minister!” ”Ze-ce… la minister, da…”, se auzi, și mai baritonal, glasul lui Pompeius. ”Dar am ajuns, slavă proniei! spuse criticul răsturnându-se în fotoliu. Dați-mi geamantanul!”
Poetele Bârțag și prietenul lui, și el publicist aspirant, se repeziră și traseră amândoi, cu putere, geamantanul pe roți. A. Fighilovici nu pleca niciodată fără acest geamantan imens în care se adăpostea vasta lui cultură critică. ”Continuați, măi băieți!”, zise el dulce, ștergându-și cu dosul palmei chelia.
”Eu urmam, conform listei din pliantul tipărit…”, îndrăzni poetele. ”Lista e sfântă, nu se schimbă! Te ascultăm, dragul nostru Bârțag! spuse cu glas ferm amfitrionul Titel Bodoc. La noi, la Casa de Cultură am respectat încă din secolul trecut ordinea și disciplina lecturii!”
Conform disciplinei, poetele citi o serie de pagini scoase din buzunar, cam mototolite, dar amănuntele nu importă aici. După lectură se auziră tot felul de exclamații venite de la aspiranți și aspirante: ”Ce frumos!”, ”Bravo, dragă, ai evoluat!”, ”Poet adevărat, Leonid!” ș.c.l. Printre aceste ș.c.l., ieși din gurița unei aspirante cu păr platinat cuvântul magic ”genial”. ”Și eu cred, chiar dacă…”, susținu ferm sentința aspirantei un ins care aduna sticlele răsturnate. Dinspre ușă veni un aer răcoros, numai bun pentru așteptata și necesară analiză a criticului Fighilovici.
„Da, măi băieți, Bârțag e poet adevărat și – ștergându-și cu dosul palmei chelia – să vă spun eu de ce, ca critic. Păi versuri ca astea… dă-mi, dragă, hârtiile, poeziile… o clipă să caut… uite, astea: «În glezna firii tale/ ieșit dintre umbrele/ beau cerul din subsoluri/ și mă hrănesc cu euglene/ sunt verde, foarte verde», astea… chiar așa, cum spunea domnișoara… cum vă cheamă, domnișoară?” Aspiranta se înroși, părul platinat îi căzu brusc pe frunte, dar tinerelul de lângă ea îi dădu repede un pahar de coca-cola și domnișoara își reveni: ”Eu… nu… eu sunt doar o modestă cititoare…” ”Păi, domnișoară, numele, eu sunt critic adevărat și citez cu ghilimele, numele!” ”Bine, maestre… Afrodita… Misi-pisi mi se mai spune…” ”Așa cum riguros spunea Misi-pisi, Bârțag e genial în versuri ca cele citate sau ca… stați un pic… să găsesc… da… «Autobuzul din cămară nu e plin,/ e doar bine făcut din vin», vedeți, aci, cu rimă.” ”Cu rimă, da, că bine ziceți”, suspină Misi-pisi. ”Păi aci e o cheie… și deschide-mi, Pompeius, geamantanul să vă spun exact, cum e teoretic și analitic!” Scoțând din geamantan două teancuri de hârtii, criticul A. Fighilovici continuă: ”Deci, cum spuneam, acest poet se – cum îi zice? – asta… se revendică din suprarealism și parnasianism, din când în când e clasicist, adică e cu rimă, și din constructivism, deoarece construiește bine, cu accente expresioniste și… Pompeius, dacă mă ajuți să mai caut în geamantan, o să găsesc și influențe simbolisto-tradiționaliste și chiar futuriste.”
La auzul acestor mărețe cuvinte, aspiranții rostiră pe mai multe voci: ”Așa e, așa e…”, ”Bârțag n-a așteptat degeaba”, ”Iată consacrarea!” ș.c.l. Așa încât amfitrionul Ionel Bodoc, fondator și director al revistei ”Bodocul literar”, fu nevoit să tragă concluzia elevatului moment: ”Leonid Bârțag va fi publicat în numărul viitor al revistei noastre! Și nu oricum, îi dau patru pagini, cu poză mare! Să ne dai, dragă, o poză ca lumea!… Și cu prezentarea excelenței sale Fighilovici, și dumneata, domnișoară Misi-pisi, să pui pe hârtie ce ai zis, să publicăm, dragă!”
Foarte recunoscător, poetele Bârțag căută sub masă și găsi o sticlă, ascunsă din timp pentru orice eventualitate. Nu era vin, era bere la 2 litri. ”Acuma, propun o pauză de masă! se auzi vocea lui Bodoc. Adu, Misi-pisi, pișcoturile alea, sunt în debara!”
Vezi arhiva rubricii Sine qua non
