”Poezia de dragoste” de Letiția Vladislav

56
poezia de dragoste letitia vladislav literatura romana

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roDupă câțiva ani de absență din viața socială a orășelului, trei operații, bărbatul mort, depresii după depresii și acum o slăbiciune  ce semăna cu luarea rămasului-bun de la toate, în rate, bineînțeles, se hotărî să-și cheme cele patru prietene din copilărie la o ciorbă fierbinte, afară fiind iarnă grea cu vijelii urâte și un frig cum nu mai avuseseră de mulți ani. Mirosea a leuștean și scorțișoară. Mai făcuse și o prăjitură cu mere, aducându-și aminte ce mult iubea Simona așa ceva, ele două fiind și colege de internat pe vremea când se mai dădeau burse săracilor buni la învățătură. Prima veni Luiza. Ea fusese întotdeauna o precipitată. Nu putea aștepta, ceea ce făcuse și azi, arătând că mai poate alerga cu acele ceasului în cap.

– Vai ce fain miroase, zise, intrând pe ușă, ciorbă de perișoare și încă ceva…

– Mori de curiozitate, zise, eu fac o dată pe săptămână ciorba asta și tot nu m-am plictisit de ea. Iar merele, zise, merele erau pentru Simona, tu știi, ea moare după prăjitură cu mere.

Luiza se uită la ceas. Trecuseră cinci minute.

– Întârzie fetele, zise, iar mie îmi chiorăie stomacul…

Dorina sună și Luiza se grăbi să-i deschidă ușa. Era ca o ceapă. Palton, două pulovere, o bluză groasă și căciula rusească.

– Frig al dracului, zise, apoi se întoarse spre bucătărie inhalând mirosul de mâncare proaspătă. Simona nu vine?, întrebă.

– Vine, răspunse Luiza, ea este mereu pe ultima secundă, iar eu leșin de poftă.

Maria veni cu niște sticle de vin de casă. Se dusese vestea în oraș că vinul lor era cu mult mai bun decât cel de la magazinul nou deschis.

– Ce-ți veni să faci mâncare pentru noi?, întrebă, pe o vreme ca asta nu-l scoți nici pe dracu’ afară din casă.

– Mi-a fost dor de voi, zise, după atâta absență am socotit că este cazul să mai scot nasul din bârlog.

Simona veni ultima.

– Soacră-mea, zise, din nou a făcut o criză… am chemat salvarea, i-a venit fiul… n-are nimic, cred că mă șantajează, zise, cum aude că vreau să ies, face o criză…

– La mine făcea răposatul, răspunse, așa de bine că nici doctorii nu au putut vedea decât foarte târziu că-i duce de nas… Te înțeleg.

Luă oala cu ciorba fierbinte și-o puse pe masă. Altădată respecta eticheta, totul era dichisit, nu se servea direct din oală, dar acum, în amurgul zilelor, n-o mai interesa absolut nimic din ce vedeau, gândeau ori comentau ceilalți. Ea nu avea chef și ăsta era un motiv suficient de puternic să-l pună ca paravan între lumea de-afară și ea, baba asta ce abia își târăște picioarele prin apartament.

– Vă serviți singure, zise, puteți mânca toată ciorba, dacă aveți poftă.

Se auzeau numai lingurile lovindu-se de farfurii. Leușteanul proaspăt aducea un aer de vară târzie deasupra mesei. Nimeni nu scotea o vorbă.

– Ascultați muzica lingurilor, zise, sătulă de-atâta liniște, este fenomenal.

– Fato, zise Laura, tu te-ai născut poetă, nu știu de ce nu ai continuat să scrii.

– Aveam vreo două sute, răspunse, după moartea mamei le-am ars în ploatăn (1)…, trebuia să renunț la școală pentru pământ…

– Am auzit, mama vorbea de tine cu farmacista.

– Păcat, zise Sonia, meritai un alt viitor… tu erai deșteaptă…

Vijelia lovea în fereastra bucătăriei. Cumpărase un brad și-l lăsase afară pe balconul îngust. El era cel care lovea fereastra. Parcă cerea permisiunea să intre în casă. Era un fel de ”cioc… cioc… cioc”, cum fac copiii când vor să li se deschidă ușa.

– S-a sinucis Valeria, zise Dorina, vă mai aduceți aminte de ea?

Ajunseseră la prăjitura cu mere. Strânsese în grabă farfuriile și le pusese în chiuvetă. Acum mirosea a scorțișoară și cafea.

– De ce?

Moartea Valeriei, între mărul roșu și cafeaua fierbinte. Frișca se prinsese de niște perișori din barba Laurei și arăta atât de bizar că începu să râdă.

– Of, Laurico, iar ai barbă albă, zise Luiza.

– Am uitat să-mi smulg cei trei perișori negri din colțul gurii, răspunse Laura și se repezi în baie.

– De ce?, întrebă ea din nou, de ce s-a sinucis ?

– Bărbatul a fost plecat pe un șantier în Turcia și s-a întors cu o rusoaică tânără, zise Dorina, o știu de la o vecină, îi găsise o cameră de închiriat pe-aproape, nu mai venea acasă, zise, decât cu plasa cu rufele murdare.

– Al meu n-a fost pe șantier în Turcia și tot m-a înlocuit cu olteanca aia din institut, zise, așa a fost să fie! Nu toate femeile au noroc.

Vijelia adusese o ninsoare densă, nu mai puteai vedea ferestrele de peste drum. Aprinse niște lumânări parfumate. Era cald. Se cuibăriseră toate pe canapea și fotolii. Parcă erau în vremurile de altădată, într-o tabără școlară la Zlatna, niște fete de la țară plecate să cucerească lumea.

– Fetelor, zise, am să vă citesc ultima poezie.

– Mai scrii? Ziceai că…

Luiza asta nu putea nici în cele mai adânci momente să-și țină gura. Ori era invidia? Nu-i agrease bărbatul, prea deștept pentru vânzătoarea de plante medicinale. Nu-i agrease prietenii. Prea de sus pentru cei de jos, ca ai ei.

– Da, zise, am scris, să nu-ți fie frică, Luiza, nu scot o carte, am scris numai o poezie.

Luiza tăcu. Simțise iritarea din vocea ei. Afară țipa sirena poliției. Precis fusese un accident la pod cu vijelia asta. Apoi urmă o salvare.

– Și bărbatul Valeriei?, întrebă Simona, iartă-mă că te întrerup, dar sunt curioasă…

– Au îngropat-o în satul ei. Acum stă cu rusoaica în apartamentul lor. Valeria nu mai există.

– Ce dobitoc, zise, o să plătească pentru asta, zise, toți plătim pentru faptele noastre… cândva.

Sirenele se îndepărtaseră. Vântul și zăpada se izbeau de poarta balconului, bradul ciocănea sacadat în lemn, se schimbase mirosul camerei, de la scorțișoară la vanilie. Începu să citească. Simți că îi tremură barba și-o podidesc lacrimile. Ea era o romantică incurabilă, iar acum, cu fetele în jur, luminate numai de lumânările parfumate, cinci bătrâne pline de riduri și boli, răsuceau ceasul unor vremuri apuse, când fuseseră fericite în toată nefericirea lor.

– Stop, o opri Luiza, mie mi-au dat lacrimile, dragostea pierdută, zise, plecată și care se întoarce într-o seară de iarnă și-ți bate la ușă ca Moș Crăciun…

– Da, zise, mai am puțin, lasă-mă să citesc până la capăt.

Poliția și salvarea se întorceau spre spitalul orașului, din nou sirene, ca o alarmă codificată, se gândi, dar citi mai departe.

Fetele tăceau. Simona își ștergea ochii. Dorina stătea cu gura căscată. Luiza o urmărea cu o atenție ieșită din comun. Iar Laura, poate cea mai liniștită dintre ele, părea să se agite la fiecare cuvânt.

– Gata, zise, a fost numai asta..

– Ești îndrăgostită de Paul?, întrebă Luiza, ne-ai citit ceva despre o dragoste ascunsă, zise, iar Paul a rămas ultimul văduv din oraș…

– Nu, răspunse.

– Nu te cred, zise Luiza, el mă întreabă mereu de tine. Mereu l-ai refuzat și nu te iartă…

– Asta pentru că eu nu prea ies din casă, zise. Paul nu mă interesează.

– Este o poveste tristă, zise Simona, altădată, la școală, scriai poezii vesele.

– Da, zise, este tristă. Altădată aveam o mamă și cincisprezece ani.

Apoi căzu liniștea. Luiza își freca degetele, de parcă înghețase de frig. Ea nu se preocupase niciodată de sentimente arzătoare. Matei aducea banii, și erau destui, avea casa ei, avea vacanțele ei, da, era nefericită în pat, însă ea își alesese acest drum scorțos. Simona se gândea că nici ea n-a savurat fericirea, dar a putut ascunde nenorocirile de ochii lumii, iar acum ar fi o nebunie să vorbească de acele vremuri. Bine că avusese micile ei aventuri pe la Băile Herculane, așa că nu avea de ce se plânge acum, la bătrânețe. Dorina trăise singură. Nu se măritase niciodată. Bărbatul ideal pentru ea nu se născuse încă. Și acum stătea adâncită în fotoliul prietenei ei și se gândea dacă a fost o prostie refuzând tot ce i s-a oferit și nu l-a luat pe ultimul, acel bărbat care o iubise cei mai mulți ani din viața ei și pe care îl lăsase în fața porții, în vreme ce bătrâna ei mamă îl înjura din spatele obloanelor. Murise. A fost la cimitir. Și a uitat.

– Doamne, zise Laura și începu să plângă, eu nu am mai citit o poezie din liceu… eram îndrăgostită de băiatul doctorului, zise, dar el nici nu mă vedea și trecea pe lângă mine cu capul sus… pentru el eram aer.

– L-ai găsit pe Peter, zise Luiza, v-ați iubit.

– Poate ești singura dintre noi care-a trăit o pasiune adevărată, zise Sonia, toate te invidiam.

– Vremuri, răspunse Laura, vremuri apuse.

Se întunecase. Maria părea pierdută cu ochii în gol și mâinile în poală. Vijelia nu se mai auzea și brăduțul încetase să ciocănească la ușă.

– Plecăm.

Se îmbrăcară și le auzi cum mai vorbeau trecând strada. Era într-adevăr întuneric. Becurile difuzau o lumină slabă. Nu le putea desluși fețele. Erau numai umbre lungi pe stradă. Se gândi la Paul. Nu, poezia nu era pentru el, ci pentru altul. Unul de departe. Pe care nu-l mai văzuse de vreo zece ani. Mereu promitea o întâlnire, dar niciodată nu se ținea de cuvânt. Sună telefonul. Era Paul.

– Ce-am auzit, întrebă, ai început să scrii din nou?

– Nu, zise, a fost numai o poezie. Luiza asta nu poate păstra nimic pentru ea. Poștăriță ar fi trebuit să se facă…

Paul râse. Avea un fel al lui de a râde. Era proaspăt.

– Pot s-o citesc și eu?

– Bineînțeles, zise, mai am o bucată de prăjitură și o farfurie de ciorbă.

Când auzi soneria, abia terminase de spălat toate vasele. Deschise și rămase uimită de ce bine arăta Paul. Toate fetele erau zbârcite. Și grase. Paul nu.

– Arăți bine, zise, cum reușești ?

– Nu iau nimic în serios, zise, tot nu mi-ar ajuta la nimic…

Puse din nou farfuria cu ciorbă, prăjitura și frișca pe masă.

– Vrei cafea?

– Nu, zise Paul, ai vin?

– Am, zise, mi-a adus Maria.

– Atunci, zise Paul, hai să ne începem romanța…

Începu să citească. Și în timp ce apăsa pe unele cuvinte ca pe o clapă de pian, îl privea pe furiș pe băiatul de altădată, cu care nu avusese niciodată nimic, nu pentru că nu s-ar fi putut, ci pentru că pur și simplu îi era nesuferit.” Prostule, zise pentru ea, eu m-am îngropat în umbra asta ce-ți citește cea mai romantică poezie de dragoste, acest corp este numai iluzia unei tinereți care, de fapt, n-a existat niciodată.”

Murcia, Spania

________

(1) Ploatăn – reg., sobă.

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.