Cum putem oare să ne apărăm de propriile noastre dorințe, de poftele noastre, uneori nesăbuite, alteori prea rafinate, cum putem proceda ca să nu devenim sclavul propriilor noastre pofte sau, mai elegant spus, gusturi, cum? Gusturile nu se discută (de gustibus non disputandum) şi totuşi câtă cerneală a curs, câte condeie nu s-au întrecut să definească această arhitectură sofisticată a unui dar natural! Gustul, tactul spiritului, conştiinţa literară, talentul, geniul sau, ca să înţelegem maniera, acceptăm şi definiţia din Dicţionarul înţelepciunii, din care aflăm că gustul este definit ca „fiu bastard al imaginaţiei şi al unui infinit număr de taţi”. Tocmai de aceea se spune: de gustibus non disputandum.
Ajunşi, iată, la acest complex de împrejurări ne punem următoarea întrebare: mâncăm numai ca să trăim sau trăim ca să mâncăm? ”Nu trebuie să fi studiat medicina – spunea Claude Bernard în anul 1865 – sau oricare altă ştiinţă a trupului omenesc, pentru a-ţi da seama că Fiziologia gustului se referă la comportamentul spiritului. Fiecare trebuie să ştie să se bucure de ceea ce oferă lumea imediată, să ştie să guste împrejurările cele mai obişnuite. A avea gust înseamnă, de ce nu, să poţi transforma în ceremonie ceea ce pentru alţii ar putea fi o banalitate extremă. Însă bunurile trupului nu trebuie tratate ca nişte frivolităţi. Ele ţin şi de eleganţa spiritului.”

De ce oare nu ne-am aminti de operele unor mari pictori care s-au inspirat din această direcţie creând opere tulburătoare!? Dar să nu ne îndepărtăm de poezia gustului şi de epicureicul magistru, Brillat-Savarin, care afirma că „masa este singurul loc unde nimeni nu se plictiseşte în timpul primului ceas de şedere”. Şi tot el spunea cu o altă ocazie: „Când poftim pe cineva la noi acasă, înseamnă că suntem răspunzători pentru tot timpul cât zăboveşte sub acoperişul nostru.” Prin urmare, masa este, sau ar trebui să fie, un ceremonial şi nu un popas făcut pentru a înghiţi.

Pentru că am vorbit de cele două ipostaze, aş vrea să vă reamintesc un scurt pasaj din ”Portretul intim al lui Balzac”, scris de unul dintre editorii săi, ale cărui afaceri cu cărţile autorului ”Comediei umane” nu-i aduseseră, probabil, banii pe care spera să-i câştige: „Balzac mânca la un mic dejun o sută de stridii, 12 cotlete de miel, o raţă, câteva potârnichi, un calcan.” Vorba aia: „Apără-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă apăr singur.”
Eu nu îndrăznesc să vă propun un asemenea dejun pantagruelic dar, totuşi, poate ceva vă va reţine atenţia din acest belşug culinar. Vă sfătuiesc să nu exageraţi. Cu bine şi cu bucurie.





