Cu toate că am copilărit într-o zonă puternic influențată de tradiții și obiceiuri populare, un loc în care Crăciunul, ca toate sărbătorile anului de altfel, se pregătea după rânduieli purtate prin timp din om în om, mai târziu, când am început să văd filme, cele mai multe americane, cu obiceiuri de Crăciun de pe la alții, m-am trezit visând că poate, cândva, aș putea ajunge și eu într-un oraș luminos, cum erau cele de pe ecran, în care săptămâna de dinaintea Crăciunului ar fi însemnat ruperea, rând pe rând, a filelor de calendar însemnate cu roșu (cele cu: trei zile până la Crăciun, două…), hoinăreala pe străzi, printre oameni fericiți, încărcați de poveri festive, întâlnirea cu prietenii la un ceai, în cafenele cu ferestre imense, prin care să se poată vedea lesne cum ninge afară cu fulgi mari, cumpărarea de daruri pentru cei dragi, etc. Într-o vreme eram chiar un consumator înrăit al acestor filme, că ajunsesem (și asta în anii maturității, deci boală curată, nu copilărie) să nu ratez în zilele de sărbătoare niciun film despre Crăciun. Cred că am văzut, la un moment dat, cam toate filmele de acest gen care rulau pe micul ecran, și chiar și acum, butonând telecomanda, mai dau peste ele, redifuzări ale celor văzute de mine atunci, doar că acum boala mi-a trecut și zâmbesc aducându-mi aminte de nebunia acelor ani.
Pe lângă imaginea idilică de lume fericită, mai aveau filmele astea și câte o întâmplare aparte, cu tâlc. De pildă, o situație critică a cărei rezolvare apărea miraculos în preajma Crăciunului sau o faptă bună cu dublu beneficiu, pentru cel ajutat și pentru cel care ajuta, cu un puternic îndemn la generozitate socială, iar cea mai celebră poveste de acest fel este, desigur, cea a zgârcitului incurabil Scrooge. Adică inventaseră producătorii de la Hollywood apa caldă și mersul pe jos, că de la mesajele astea populiste din filmele americane ni se trage, probabil, enervantul îndemn: de Crăciun să fim mai buni! Numai de Crăciun? În sfârșit, nu despre acest lucru vreau să scriu în cele ce urmează, se vede că introducerea mea, cu care intenționam doar să creez o legătură, a cam sărit peste… subiect. Așadar mă reîntorc în prezent.
Un prezent cât se poate de exact, pentru că cele pe care le voi povesti mi s-au întâmplat în urmă cu doar o zi (după modelul calendarelor din filme: trei zile înainte de Crăciun). Oricine are o slujbă cât de cât birocratică știe ce înseamnă asta în decembrie: inventare, bilanțuri, hârtii, urgențe peste urgențe, într-o goană de sfârșit de lume, nu de an. În acest context bate cineva la ușa biroului meu. După ce răspund, se strecoară, chiar așa, cu sfială, ca și cum i-ar fi provocat o durere ușii dacă ar fi împins-o ceva mai mult spre perete, Șerban. Am să-l numesc așa, deși nu este numele său real. Tânărul mă salută încurcat, în timp ce eu îmi scot ochelarii și-l privesc întrebător. ”Ați putea să mă ajutați cu ceva?” – îndrăznește el. Răspund afirmativ și el continuă: ”Aș avea nevoie să-mi listați ceva la imprimantă, știți eu scriu o carte…”, lasă el neterminată fraza. Asta chiar mă miră nespus, și nu pentru că un tânăr ca el (la aproape treizeci de ani) nu ar putea să scrie o carte, ci pentru că eu îl cunosc pe Șerban din copilărie, avea vreo patru-cinci ani când m-am mutat vizavi de casa bunicilor săi, așa că știu cam totul despre el. Că tatăl său l-a părăsit imediat după naștere, că mama sa a suferit de o boală psihică și a murit, în urmă cu doi ani, în Italia, iar aducerea trupului ei neînsuflețit în țară a însemnat cheltuieli enorme pentru bunicii săi, bolnavi amândoi, dar mai ales știam că el a moștenit cumplita boală a mamei. Terminase liceul și încă vreo doi ani de facultate când s-a declanșat totul. A abandonat studiile, a încercat să se angajeze, dar nicăieri nu era un loc suficient de bun pentru el, apoi a început să se izoleze în casă, să stea zile și nopți în fața calculatorului, pe internet și să consume nu știu ce amestecuri de medicamente, probabil cu alcool (bunica nu și-a putut da seama), care l-au făcut violent, ajungând să facă scandal și să spargă lucrurile din casă, iar în final, chemând poliția și salvarea, bunicii au reușit să-l interneze în spital. Aici, după investigații și tratamente, diagnosticul a venit ca o ghilotină: schizofrenie. A fost încadrat într-un grad de handicap, ceea ce l-a ajutat să obțină medicamente și îngrijiri de specialitate gratuit, dar și să aibă un mic, foarte mic, venit. Îmi amintesc că l-am văzut pe fereastră, în ziua în care l-au adus acasă, după externare: era slab și abia se ținea pe picioare, părea (poate chiar era) sub influența sedativelor. Apoi luni de zile nu l-am mai văzut, viața lui se desfășura în aceeași încăpere, în fața calculatorului, după spusele bunicii, doar că acum era foarte liniștit.
Având cunoștință de toate acestea, afirmația lui, cum că ar scrie o carte, m-a luat prin surprindere. I-am zâmbit și i-am spus că nu pot să-i listez o carte întreagă, dar el s-a grăbit să mă asigure că este vorba despre un fragment, câteva pagini doar. I-am cerut suportul electronic de pe care urma să descarc fragmentul cu pricina, însă el mi-a spus: ”Intrați pe facebook-ul meu, e ultima postare și e publică. Trebuie doar să copiați textul și să-l puneți într-o pagină word, apoi puteți să-l scoateți la imprimantă.” Fără discuție, cunoștea în detaliu procedura. Mi-am aruncat privirea peste ce scria acolo. Despre relațiile dintre oamenii, despre rostul iubirii în viață, despre gândirea pozitivă, despre alchimie, despre artă, despre credință, un amalgam aiuritor de idei care, dacă le scoteai din context, sunau chiar interesant. L-am întrebat dacă sunt ideile lui sau le-a preluat de undeva, mi-a spus că-i aparțin. Eram tot mai uimită așa că l-am întrebat ce citește totuși, cum a ajuns să fie preocupat de toate astea. Mi-a spus că a citit sute de cărți (acum chiar eram șocată), în special cărți de formare personală. Nebuniile alea pe care nu pot să le sufăr, mi-a trecut prin minte, dar nu am dat glas gândului. De unde avea cărți? Cele mai multe de pe internet, firește, se găsesc destule, mi-a spus și a adăugat: ”În citit și în scris găsesc rostul vieții acesteia. Eu am crescut într-un mediu ostil, nu am avut cine să-mi dea un sfat, să-mi spună o vorbă bună, am fost și sunt autodidact. Sunt fericit că am găsit, prin cărțile pe care le citesc, prin textele pe care le scriu, o cale să nu înnebunesc de tot”. N-am știut ce să-i spun, mă simțeam tot mai încurcată, așa că m-am mulțumit să listez textul și, în timp ce imprimanta mergea, să mai citesc câteva rânduri din nebunia aceea întinsă pe cinci pagini. Ceea ce am putut însă lesne observa a fost faptul că nu avea, de la cap la coadă, nicio greșeală de gramatică! Un text extrem de curat din acest punct de vedere. I-am zis asta, lăudându-l, iar el mi-a răspuns că e normal, cum să se apuce de scris cineva care nu știe gramatică! Unele fraze din textul său erau pline de metafore. L-am întrebat dacă nu a încercat să scrie poezie. L-a mirat întrebarea, deși spunea că citește poezie (aici cred că am făcut niște ochi mari de tot, privindu-l), nu credea că ar fi în stare să scrie vreodată așa ceva. Prin mintea mea se tot învârtea deja un gând, indecis, la care ba renunțam, ba reveneam, pe tot parcursul acestui dialog. I-am spus, nu știu de ce, că eu scriu poezie. A fost rândul lui să-și mărească ochii. ”N-am știut asta despre dumneavoastră, ce frumos!” – a exclamat el. Între timp, gândul cu pricina se rostogolea ca un bulgăre de zăpadă prin capul meu… În urmă cu câteva zile, pregătisem un volum de poezie ca să-l trimit unui prieten în țară, dar nu știu cum de nu găsisem încă ce să-i scriu drept dedicație. Era prima dată când îmi trebuiau atâtea zile pentru a scrie ceva pe o carte. Habar nu aveam ce mă blocase, cert era că nu expediasem încă volumul. ”O să intru pe pagina dumneavoastră de facebook” – a continuat Șerban, și o să vă citesc poeziile.” În acel punct, gândul rostogolit prin capul meu s-a oprit brusc și eu m-am trezit spunând: uite, tot e săptămâna Crăciunului, îți fac un cadou, îți dau o carte a mea de poezie. ”Îmi dați o carte? A dumneavoastră? Îmi și scrieți ceva, doar pentru mine, pe ea?” Întrebările lui se țineau de mână în timp ce ochii, dilatați, exprimau cea mai sinceră și mai mare mirare pe care am văzut-o eu vreodată pe un chip. M-am apucat să-i scriu ceva, de data asta totul a venit firesc, nu a fost nevoie să mă gândesc prea mult, când l-am auzit: ”Numai Dumnezeu v-a scos în calea mea astăzi!” M-am oprit cu pixul în aer și am încercat să trec peste momentul încărcat cu emoție, dar și cu teama că poate nu era tocmai o idee bună ceea ce făceam (știam că persoanele cu astfel de probleme pot dezvolta un soi de atașament față de cei pe care-i consideră binefăcători, că asta ar putea, pe viitor, să-l facă să mă mai caute, să-mi ceară părerea despre textele lui, să revină cu tot felul de pretexte), așa că i-am spus că exagerează, că nu e mare lucru și că m-ar bucura să-i placă poezia mea. Din ușă s-a mai întors o dată: ”Sunt atât de fericit că mi-ați dat cartea dumneavoastră! Voi veni să vă spun ce cred despre ea, după ce o voi citi!” (Deja mi-era tare teamă de asta!) Văzându-l însă pe fereastră, cum trece strada, cu cartea pe care o strângea la piept protejând-o de ploaie cu paltonul său uzat, mirosind a vechi, a odaie neaerisită, gârbovit, îmbătrânit înainte de vreme, temerile mele au lăsat locul unui alt sentiment: al mulțumirii sufletești că, în săptămâna Crăciunului, am făcut o bucurie unui om necăjit. Fără poleiala din filmele americane, povestea aceasta mi s-a părut a fi de o mie de ori mai frumoasă!
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
