Nikolai Rimski-Korsakov (1844–1908) a fost unul dintre compozitorii care au format Grupul ”celor cinci”, numit de criticul Vladimir Stasov ”puternicul mănunchi”. Rimski-Korsakov a crezut într-un stil național, rusesc, de muzică, și a militat pentru cristalizarea și impunerea acestui stil, care însemna folosire intensivă de către compozitori, în creațiile lor, a melosului popular rus și a inflexiunilor caracteristice lui. Rimski-Korsakov a fost ofițer în Marina Imperială, apoi inspector civil al formațiilor muzicale ale Marinei; iubirea de întinderi maritime a compozitorului se face simțită în multe din creațiile lui, se face simțită și în ”Povestea țarului Saltan”. Rimski-Korsakov s-a deosebit de camarazii săi din Grupul ”celor cinci” prin aceea că a ținut să-și depășească într-un fel condiția de autodidact și, la sugestia lui Ceaikovski, a studiat în profunzime muzica occidentală și tehnicile acesteia; în 1871 a devenit profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde a predat compoziție, armonie și orchestrație. Dintre elevii lui nu pot să nu fie menționați Aleksandr Glazunov, Nikolai Miaskovski, Serghei Prokofiev și Igor Stravinski. Ottorino Respighi admira darul și știința lui Rimski-Korsakov în domeniul orchestrației și vreme de cinci luni a luat de la el lecții de orchestrație. Rimski-Korsakov a fost, într-adevăr, un maestru neîntrecut al orchestrației. Și a exercitat influență, cu arta lui, asupra mai multor compozitori occidentali, precum Claude Debussy, Maurice Ravel și Paul Dukas.
Când în vâltoarea primei revoluții ruse, în 1905, compozitorul, știut pentru vederile lui neconformiste, a fost destituit din Conservatorul unde preda de peste 30 de ani, studenții au luat apărarea profesorului lor venerat, ca și câțiva colegi, și, până la urmă, el a fost reprimit.
Rimski-Korsakov a compus 16 opere, 3 simfonii, suita simfonică ”Șeherazada”, un concert pentru pian, muzică pentru cor, muzică de cameră, muzică pentru pian, numeroase lieduri. Multe din lucrările lui s-au bucurat și se bucură de mare popularitate și fac parte din repertoriul-standard de operă și de muzică simfonică. Ca și ceilalți membri ai ”mănunchiului puternic”, a îmbinat cultivarea inspirației din folclorul rus cu interesul pentru exotic, pentru muzica orientală. Cât privește operele lui, o parte din ele au subiecte istorice, o parte se inspiră din tradiții populare, iar cele mai multe se bazează pe basme și legende, unele folclorice, altele din creația rusă cultă. Două dintre aceste opere, ”Kașcei nemuritorul” și ”Cocoșul de aur”, după poemul lui Pușkin (premiera acestei opere a avut loc după moartea compozitorului), sunt, de fapt, satire politice. Cât privește ”Legenda despre orașul nevăzut Kitej și fecioara Fevronia”, opera asta e adesea considerată ca fiind ”un Parsifal rus”.
Rimski-Korsakov n-a fost numai un mare compozitor. A fost neîndoielnic un om de o rară generozitate sufletească; a dedicat o bună parte din energiile și talentul lui unor confrați. A completat și redactat, împreună cu Glazunov, ”Cneazul Igor”, neterminat la moartea lui Aleksandr Borodin; specialiștii consideră că o versiune mai reușită a lucrării ar fi aproape imposibil de realizat – versiunea aceasta e cea adoptată azi pretutindeni. A orchestrat în vederea premierei pasaje dintr-o operă neterminată a lui Cezar Cui, a cărei premieră a avut loc după moartea autorului. A orchestrat (în trei rânduri!) opera lui Aleksandr Dargomîjski ”Oaspetele de piatră”, care reprezintă o piatră de hotar în istoria muzicii ruse, pentru că este construită practic în întregime din ”recitative melodice”, o inovație îndrăzneață în epocă. A orchestrat ”Hovanșcina”, neterminată la moartea lui Modest Musorgski.
În zilele noastre a devenit de bonton afirmația că Rimski-Korsakov a ”netezit” și a ”cumințit” din cale-afară asperitățile stilului inovator al lui Musorgski, tratându-l peste măsură de academic. Există o mărturie că Rimski-Korsakov parcă a prevăzut că i se va adresa cândva acest reproș și a sugerat el însuși ca alți compozitori să orchestreze dacă vor, și potrivit propriilor idei, manuscrisele lui Musorgski depuse la Biblioteca Publică. Multe teatre de operă preferă astăzi orchestrația lui Șostakovici. Cu afirmația devenită clișeu i se face, socotesc, o mare nedreptate lui Rimski-Korsakov: Fiodor Șaliapin l-a făcut cunoscut Europei pe ”Boris Godunov” în orchestrația lui Rimski; astăzi îi e poate preferată cea a lui Șostakovici, care admitea el însuși că a înaintașului, cu toate neîmplinirile ei, e mai colorată și mai luminoasă.
Teatrul Muzical Academic K. S. Stanislavski și V. I. Nemirovici-Dancenko din Moscova e unul dintre cele mai importante și mai prestigioase teatre din Rusia. El a luat naștere, sub numele său actual, în septembrie 1941, după contopirea a două teatre muzicale, care fuseseră conduse fiecare de câte unul dintre cei doi mari reformatori ai scenei ruse. Amândoi detestaseră transformarea spectacolului de operă în ”concert costumat” și doriseră un teatru muzical viu și plin de miez, la fel ca teatrul dramatic pe care îl creaseră.
În octombrie 1918 Asociația Teatrului de Artă din Moscova a dezbătut ideea organizării unui Studio de operă pe lângă Teatrul Mare. În decembrie conducerea Teatrul Bolshoi s-a întâlnit cu conducerea Teatrului de Artă. Curând a început activitatea Studioului de operă al Teatrului Mare, condus numai de Stanislavski; în septembrie 1920 Studioul s-a despărțit de teatrul-mamă. În paralel, s-a înființat în 1919 Studioul muzical al Teatrului de Artă, studio condus de Nemirovici-Dancenko.
În iunie 1922 a avut loc, la cel dintâi dintre aceste studiouri, premiera operei ”Evgheni Oneghin” în regia lui K. S. Stanislavski; la început, spectacolul era acompaniat la pian; în aprilie 1923 – o nouă premieră, ”Werther” de Jules Massenet; spectacolul a fost scos de pe afiș, nefiind pe gustul stăpânirii; în stagiunea 1923–1924 el a fost însă reluat și prezentat într-un turneu la Leningrad.
În vara lui 1926 este decisă contopirea Studioului aflat sub conducerea lui Stanislavski, studio rebotezat între timp de două ori, cu Studioul aflat sub conducerea lui Nemirovici-Dancenko, studio și el între timp rebotezat. Teatrul nou creat a primit clădirea în care funcționează și azi. Între 2003 și 2006 clădirea teatrului a fost reconstruită și este acum nu numai una dintre cele mai frumoase clădiri de teatru din Moscova, ci și una dintre cele mai bine dotate tehnic.
Între 1928 și 1941 Teatrul a prezentat publicului opera lui Rimski-Korsakov ”Noapte de mai”, apoi ”Boris Godunov”, amândouă montate de Stanislavski împreună cu câte un colaborator. În 1930 a fost prezentată ”Dama de pică” după un proiect elaborat de Stanislavski – critica însă n-a apreciat specatacolul. În 1931 repetițiile operei lui Rimski-Korsakov ”Fata din Pskov” n-au fost duse la bun sfârșit. În 1932 a fost prezentat publicului ”Cocoșul de aur” în regia lui Stanislavski, în 1933 ”Bărbierul din Sevilla ” tot în regia lui, iar în 1935 ”Carmen”. În 1932 repetițiile operei lui Rimski-Korsakov ”Snegurocika” (”Fata de zăpadă”) n-au fost duse la bun sfârșit. În 1937 Stanislavski însuși a oprit repetițiile cu ”Nevestele vesele din Windsor” a lui Otto Nicolai. Între anii 1935 și 1938 a avut loc o primă reconstrucție a clădirii teatrului.
În 1938 Stanislavski l-a invitat în teatru, ca prim-regizor, pe V. E. Meyerhold, al cărui teatru fusese recent închis. La insistențele lui Meyerhold, care a lucrat acolo până în ziua când a fost arestat, în iunie 1939, a fost inclusă în repertoriul teatrului opera lui Prokofiev ”Semion Kotko”. În august 1938 Stanislavski se stinsese din viață.
În octombrie 1941 s-a luat, la cererea colectivului teatrului, hotărârea ca instituția să rămână la Moscova și să nu plece în evacuare, cu toate că aceasta fusese deja pregătită. Teatrul a continuat să funcționeze pentru apărătorii orașului; spectacolele lui erau întrerupte mereu de alarme aeriene. A fost singurul teatru moscovit care în anii războiului și-a continuat activitatea în capitala țării. Colectivul teatrului a participat frecvent la emisiuni radiofonice în direct; într-una din aceste emisiuni, o solistă a trupei a cântat pentru prima oară cântecul ”Katiușa” de Matvei Blanter.
În septembrie 1942 Nemirovici-Dancenko, plecat în evacuare împreună cu trupa Teatrului de Artă, a revenit la Moscova și și-a reluat activitatea la Teatrul muzical, în calitate de conducător artistic; dar în aprilie 1943 s-a stins și Nemirovici-Dancenko, nu înainte de a fi dezbătut cu trupa teatrului articolul său ”Chipul teatrului nostru”, în care expunea programul artistic al teatrului.
După război teatrul a continuat să pună în scenă un repertoriu variat, dar de cea mai aleasă calitate artistică posibilă, promovând consecvent opera rusă; pentru opera rusă modernă el a devenit un veritabil laborator de creație; la acest teatru a avut loc, printre alte premiere absolute, prima montare integrală a operei ”Război și pace”, opera-epopee a lui Prokofiev. Genul însorit și popular al operetei a ocupat și el un loc important în repertoriul teatrului. Un moment important în istoria teatrului a fost premiera, în ianuarie 1963, a operei lui Șostakovici ”Katerina Izmailova”, prima montare a celei de a doua versiuni a lucrării, asta după 30 de ani de interdicție a reprezentării operei. Am avut șansa să văd acel spectacol – era răscolitor, zguduitor, era de neuitat.
Un capitol important în istoria teatrului îl reprezintă relația lui cu marele Walter Felsenstein (1901–1975), directorul artistic al teatrului Komische Oper de la Berlin, pesonalitatea marcantă căreia i se datorează în mare măsură extraordinara revenire a genului operei în centrul atenției lumii teatrale; Felsenstein a fost nu numai autorul câtorva spectacole legendare, ci și spiritul rector al unui teatru muzical înnoitor. În octombrie 1964 Teatrul muzical moscovit a fost în turneu în Germania și Felsenstein a fost foarte impresionat de spectacolul ”Evgheni Oneghin”. În septembrie 1965 reputata trupă berlineză a fost în turneu la Moscova, găzduită de Teatrul Stanislavski-Nemirovici, iar mai târziu, în 1967, Felsenstein a fost invitat să monteze ”Carmen” cu trupa acestui teatru; premiera a avut loc în 1969, în versiunea inițială a operei, cea cu texte vorbite în proză; această idee regizorală privind montarea operei lui Bizet era pe atunci absolut nouă.
Păstrător al celor mai nobile tradiții rusești în materie de operă, avanpost al operei rusești contemporane, cultivând un repertoriu destinat celor mai largi mase de ascultători și privitori, vădind grijă pentru educarea publicului, promovând un teatru muzical care este teatru dramatic în nu mai mică măsură decât este muzical și care, cutezător, stârnește adesea controverse, Teatrul Muzical Stanislavski-Nemirovici Dancenko este, precum spuneam, una din cele mai importante instituții de spectacol din Rusia. Reputatul colectiv a prezentat, în sala Operei israeliene, opera lui Rimski-Korsakov ”Povestea țarului Saltan”. Opera aceasta a fost scrisă de compozitor în anii 1899 și 1900, pe un libret de Vladimir Belski, bazat pe poemul cu același nume al lui Aleksandr Pușkin și a fost interpretată pentru prima oară la Moscova în 1900, de către o trupă particulară. Titlul complet al operei este ”Poveste despre țarul Saltan, despre fiul său, vestitul și vânjosul viteaz cneazul Gvidon Saltanovici, și despre preafrumoasa țarevnă Lebădă”. Premiera a beneficiat de scenografia marelui pictor Mihail Vrubel, țarevna Lebădă fiind celebra soprană Nadejda Zabela-Vrubel, soția pictorului. Opera este o creație târzie, de maturitate, a compozitorului; are o țesătură muzicală relativ continuă, întreruptă când și când de pasaje în formă de cântec.
Un comentator a sintetizat excelent ideea centrală a montării de la Teatrul Stanislavski-Nemirovici Dancenko (premiera ei a avut loc în 1997, dar montarea nu dă absolut nici un semn de oboseală); ideea ei centrală este că totul, absolut ”totul în spectacol e întruchipat de actorii-cântăreți, de membrii corului și de corpul de ansamblu: arbori, vaci, capre, monștri marini, cepele de pe turlele de biserică și însuși orașul fermecat. Universul ăsta bun și cald se înfiripă pe scena complet goală din fantezia autorilor și – neapărat – din a noastră. Jocul acesta, propus sălii și acceptat de ea cu plăcere, a făcut dintr-odată opera vie și ușoară, strălucitoare și amuzantă.” De fapt, mai sunt pe scenă (Yury Ustinov a creat un decor mai sofisticat decât pare) câteva elemente – un podium circular bombat ca o platoșă, care este o turnantă instalată pe o altă turnantă, mai mare, și șase siluete albe plutind enigmatic deasupra scenei, fie la orizontală, fie formând între ele un unghi, siluete pe care fantezia mea le-a interpretat ca pe o sugestie a spumei valurilor mării. Costumele – de inspirație folclorică, desigur – sunt toate în culori pastel, într-o armonie rafinată care încântă ochiul; chiar și în tabloul, mai ”oficial”, de la curtea țarului Saltan, tablou în care costumele sunt mai ornamentate și în culori mai tari, autoarea lor (Irina Akimova) a avut grijă să nu întreacă măsura și să evite orice stridență.
Există în limba rusă un cuvânt intraductibil, ”lubok”, care desemnează un anumit tip de grafică, de origine folclorică, simplu și accesibil, laconic și foarte colorat, plin de umor și adesea, cum să zic, necizelat. Arta rusă s-a slujit frecvent de stilul acestui tip de grafică, iar în muzica basmelor lui Rimski-Korsakov caracteristicile acestui stil, ale acestui mod de a vedea lumea sunt ușor de recunoscut. Spectacolul se slujește cu măiestrie de ”lubok”.
Inventivitatea regizorului (Aleksandr Titel) pare nețărmurită; mizanscenele sunt dinamice, dar niciodată excesiv, și totdeauna nu numai justificate pe deplin, ci și foarte expresive; sunt pline de haz, câteodată pline de solemnitate, mereu poetice; mențiuni speciale i se cuvin regiei pentru puștiul zglobiu care apare în spectacol ca bondar, precedat de faimosul ”zbor” (de fiecare dată când împunge câte-o muiere afurisită, publicul reacționează cu satisfacție), și pentru veverița care sparge uriașe alune de smarald și strânge imensele coji de aur. Puține lucruri sunt mai anevoie de izbutit într-un spectacol (probabil că în orice fapt de artă) ca starea de perfectă ingenuitate; Rimski-Korsakov a exprimat ingenuitate în multe din compozițiile lui; ”Povestea țarului Saltan”, așa cum a pus-o în scenă Titel, e plină de naivitate autentică, de candoare, e plină de veselie, e plină de șarm și de o cuceritoare poezie.
M-am dus cu mare bucurie să văd spectacolul. Nutresc o mare slăbiciune pentru muzica lui Rimski-Korsakov, care e neobișnuit de comunicativă; nu e simplă, dar știe să pară simplă, știe să pară naivă, chiar și când nu e deloc, și știe să băsmuiască și să trezească emoție. Fermecătorul spectacol, admirabil din punct de vedere muzical (dirijor – Evgheny Brazhnik), splendid vizual, minunat cântat și superb jucat, a fost pentru mine o adevărată sărbătoare. Văzându-l, am descoperit că, deși n-am copilărit cu basme (mie mi s-au povestit, pentru amenajarea creierului, alte basme și mi-au trebuit decenii întregi ca să mă lepăd întrucâtva de ele), mi-era, fără să-mi dau seama, tare dor de istoriile acelea care încep cu ”A fost odată ca niciodată” și se încheie cu ”Și-au trăit împreună fericiți până la adânci bătrâneți.”
Mulțumesc și vă admir pentru această cronică minunată. Am văzut pe youtube spectacolul integral de la Maarinski și mai caut. In iunie vom fi la Bruxelles pentru versiunea de la Théatre Royal de La Monnaie, a lui Dimitri Cerniakov, pe care o aștept cu mare nerăbdare. Am copilărit cu volumașul de basmle lui Pușkin, in versuri și regret enorm că nu-l mai am. Cu mult drag, prof.univ.emerit Manuela Posescu.