”Poveștile din ciorapul tricotat al bunicii” de Carmen Vințan

462
Carmen Vințan poveste pentru copii leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoCând am intrat în camera bunicii, am găsit-o tricotând. Aceiaşi ochi senini şi calzi m-au întâmpinat cu dragoste din spatele ochelarilor cu ramă maronie sprijiniţi pe rădăcina nasului. Şnurul argintiu agăţat în jurul braţelor ramelor se legăna uşor la fiecare mişcare a capului. Când mă văzu chipul i se lumină dintr-odată oferindu-mi un zâmbet larg. Dincolo de fereastra deschisă razele soarelui se jucau vesele, ca nişte spiriduşi năzdrăvani în grădina parfumată de flori trecând de la una, la alta. Trandafirii albi, florile preferate ale bunicii se unduiau în bătaia delicată a vântului. Mie îmi plăceau garofiţele colorate de lângă gardul de lemn vopsit în alb. Părul din mijlocul grădinii cu crengile pline până la pământ, cu bogatele poame cărnoase, zemoase şi dulci, parcă mă îmbiau să le culeg. Abia aşteptam să mă urc pe scara sprijinită de trunchi, dar ciorapul tricotat în culori vii din poala bunicii mi-a atras atenţia făcându-mă să uit cu desăvârşire de grădină. Dinăuntru se ridicau în paşi cadenţaţi, de parcă o fanfară le coordona ritmul, o mulţime de litere. Se strânseră într-un şir lung şi ordonat plutind peste şalul cenuşiu îndreptându-se către umărul bunicii. Am dat să mă apropii de ea, să le ating cu mâna. Din neatenţie am călcat pe ghemul de lână al cărui fir se desfăşura până în mijlocul odăii. Literele s-au oprit dintr-odată, apoi au căzut pe jos, speriate, risipindu-se pe podea, la picioarele bunicii.

Carmen-Vințan
Carmen Vințan

Am văzut-o cum le privea neliniştită căutându-le ca pe nişte copii pierduţi pe sub poalele rochiei de pânză, pe lângă şalul de lână. Ridică apoi privirea către mine, parcă voia să mă mustre pentru gestul meu, dar ochii mei uimiţi şi gura uitată întredeschisă a mirare a făcut-o să zâmbească larg. Atunci şi-a descoperit cel mai minunat zâmbet pe care îl văzusem la ea. Am râs puţin forţat aşteptând să-mi spună ceva.

– Ia o foaie de hârtie de pe dulap! îmi spuse râzând acum cu gura până la urechi.

Într-o clipă îmi reveni în minte imaginea aceea uitată în timp, de pe vremea când eram numai o copilă şi abia reuşeam să fac câteva adunări la aritmetică numărând beţişoarele de plastic pe care abia le ţineam cu stângăcie în palmele mele mici. Cât despre cercurile şi liniile scrise pe caietul de citire, abia căpătau cu greutate forma corectă a cuvintelor. Atunci bunica mişca cu multă pricepere andrelele lungi până la coate tricotând litere, punându-mi-le pe masă, înaintea mea, aranjându-le cu grijă până ce reuşeam să umplu jumătate din foaia caietului cu scrisul meu mic, tremurat şi dezordonat. De fiecare dată când plecam de la ea, temele mele erau corecte, iar notele mă făceau să fiu mândră de mine.

M-am repezit să iau coala de hârtie de pe dulap, tocmai când acestea se ridicară de pe podea mişcându-se cu zgomot de clopoţel. Păreau încă temătoare retrăgându-se într-un colţ al odăii, de parcă nu-şi doreau să le adun pe foaia albă. M-am oprit un moment neştiind ce să fac. Mi-a făcut semn cu capul să mă reped şi să le prind iute. Asta am şi făcut, însă ele se porniră să fugă de mine. Am înconjurat canapeaua bunicii de vreo două ori urmărindu-le până ce bunica a ridicat iute o mână, oprindu-le dintr-odată. În acelaşi ritm cadenţat porniră şi se îngrămădiră pe coala deja mototolită din mâinile mele.

– Vino! îmi spuse invitându-mă să mă aşez pe canapea, lângă ea. Aş fi vrut să îi pun o mulţime de întrebări, dar mă opri cu un gest scurt. Îşi puse iute ochelarii despăturind cu grijă hârtia cu literele încă rămase în mijlocul paginii. Între timp se ordonară pe rânduri, se întinseră larg până când cuvintele luară o formă caligrafică. Şi iată ce începu să-mi citească:

Alin şi vioara fermecată

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Alin. Locuia cu bunicul într-o casă modestă la poalele unui munte, în apropierea Pădurii de Argint. Bătrânii satului spuneau că fusese lăsat de Spiriduşul Pădurii la poarta bunicului într-o zi de vară cu lună plină, dar acesta nu recunoscuse niciodată că aşa se întâmplase.

Astăzi Alin se trezise dis-de-dimineaţă şi, pe când se pregătea să hrănească orătăniile din curte, auzi din depărtare nişte paşi târşâiţi venind de pe drum până ce se opriră în dreptul porţii lor. Întoarse iute capul ridicându-se în vârful picioarelor ți privind curios la cel ce poposise acolo sprijinit de un toiag noduros.

– Sunt om bun, nu-ţi fie teamă! auzi glasul blând al moşneagului de dincolo de poartă, zâmbind copilului care rămase cu gura întredeschisă şi cu mâna de grăunţe uitată în aer. Vino! Vreau să îţi dăruiesc ceva!

Alin îşi răsuci capul către fereastra de la bucătăria din curte urmărindu-l pentru câteva clipe pe bunicul care încă mai pregătea micul dejun. Veni iute la poartă uitându-se atent prin crăpătura gardului la bătrânul cu părul alb, câlţos şi cu ochii mici, albaştri, de parcă se oglindeau în ei două lacuri limpezi. Barba lungă până la brâu îi acoperea aproape în întregime buzele mici. Între timp dădu la iveală de sub haina ponosită o vioară şi un arcuş întinzându-i-le peste lemnul vechi al porţii.

– Nu pot să le iau, spuse Alin îndepărtându-se nehotărât. Bunicul nu-mi dă voie să primesc nimic de la străini.

Privi peste umăr în spate parcă dorindu-şi ca bunicul să-şi facă apariţia şi să îl scoată din încurcătură. Discul de aur al soarelui se ridica incet pe cer mângâindu-i obrajii trandafirii. Moşneagul rămase cu mâna întinsă îndemnându-l să primească darul. O dorinţă arzătoare îl împinse pe băiat să le ia.

– Aş vrea să îţi spun un secret, însă trebuie să îl cunoşti numai tu, spuse bătrânul luând un aer misterios. Această vioară este fermecată, mi-a fost dăruită de o zână. Dacă vei dezvălui cuiva acest secret, va deveni una obişnuită, crezi asta? îl întrebă în şoaptă. Băiatul îşi lipi mai mult faţa de crăpătura gardului. Numai tu poţi să scoţi din lemnul ăsta cele mai frumoase sunete, mă înţelegi? continuă moşneagul la urechea băiatului. Să nu sufli nicio vorbuliţă, nimănui! Nimănui, auzi?

Puse un deget în dreptul buzelor în semn că trebuia neapărat să ţină acest secret.

Alin încuvinţă dând din cap, mărindu-şi ochii de uimire. O învârti pe toate părţile în mâinile lui mici. Când îşi ridică privirea să îl întrebe cum să le folosească, moşneagul dispăruse.

Deşi era nerăbdător să ajungă cât mai repede la bunicul să-i povestească cele întâmplate, paşii copilului se porniră cu greutate către mica bucătărie. Bunicul apăru tocmai atunci în faţa uşii. Alin îi arătă vioara povestindu-i despre cel de la care primise darul, aşteptând să fie mustrat, dar spre surprinderea lui bunicul porni în tăcere cu paşi tărăgănaţi către pivniţa din spatele curţii adunând câteva lemne pe care le aduse şi le răsturnă în faţa cuptorului din bucătărie, apoi se scotoci în buzunarul de la haină şi scoase un pumn de dulciuri luminând privirea băiatului și sărutându-l cu zgomot pe obrajii împurpuraţi. Abia atunci află Alin că este ziua lui de naştere.

Îşi sărbători cei opt ani în după-amiaza aceea de vară în compania codrului alături de micile gâze şi vietăţi ascunse sub iarbă, răcorindu-se cu apa de izvor, adunând frunzele de la poalele copacilor, ţinând strâns în braţele lui mici cadoul primit de la bătrânul cu barba până la brâu și întrebându-se dacă nu cumva era Spiriduşul Pădurii, pentru că nu îl mai văzuse până atunci în satul lor.

Zadarnic se străduise în următoarele zile să facă vioara să cânte, auzea numai ţipătul sunetelor scârţiitoare şi, când tocmai se hotărâse să renunţe, într-o altă zi, o privighetoare se aşeză pe arcuşul lui şi îl îndemnă să cânte cu ea. Căprioarele, iepurii şi celelalte vietăţi din pădure veniră şi i se aşezară la picioare ascultând glasul dulce al viorii. Crengile copacilor se lăsară până la pământ scuturându-şi frunzele, iar cerul se însenină mai mult.

De atunci venea şi poposea în fiecare zi lângă trunchiul aceluiaşi bătrân copac şi cânta. Nu-i păsa dacă îl dureau tălpile de la praful uscat al drumului, de la cel năclăit după ploaie sau de la cel al spinilor care îi răneau pielea crudă. Nu-i păsa nici dacă îngheţa din pricina gerului şi a zăpezii în lungile zile de iarnă. Cânta mereu şi mereu, cu aceeaşi bucurie cu care îi răspundea şi ecoul pădurii.

Anii trecură astfel fără să bage de seamă că devenise un flăcău cu mustăcioară, ochii albaştri ca cerul şi părul ca spicul grâului răsfirat peste umerii, şi, deşi plăpând ca înfăţişare, curajul nu-l părăsise niciodată.

Într-o seară de septembrie bunicul se duse să doarmă şi nu se mai trezise. Flăcăul luă în grabă vioara de pe dulap şi fugi de acasă. Până seara plânse odată cu crângul.

În duminica următoare luă decizia de a părăsi satul în care crescuse. Închise cu grijă poarta, apoi porni cu paşi domoli pe drumul ce ducea dincolo de munte. După câteva zile în care nu mâncase nimic, dormise la umbra pomilor de la marginea drumului potolindu-şi setea cu apa din fântânile întâlnite în cale, ajunse într-un târg. Vânzoleala târgoveţilor îl sperie şi se ascunse după o căruţă. După un timp începu să cânte. Acordurile tânguitoare de vioară se făcură auzite până departe adunându-i pe toţi în jurul lui. Oamenii se opriră să-l asculte sorbindu-i fiecare sunet și aruncându-i din când în când câte un bănuţ lângă picioarele desculţe. Când se încheie şi ultimul acord, Alin deschise ochii. Rămase uimit când îi văzu strânşi pe toţi în jurul lui. După un timp se împrăştiară la casele lor. În timp ce îşi aduna bănuţii de pe jos, preotul acestui meleag se apropie de el.

– Vino cu mine! Ştiu că nu mă cunoşti, dar ai nevoie de mine.

Flăcăul urcă timid în căruţă strângându-şi vioara la piept. Porniră degrabă pe drumul prăfuit lăsând în urmă case cu acoperişuri portocalii, grădini cu flori şi arbori de liliac şi magnolie. Corpul i se mişca în ritmul hurducăielii căruţei, însă un zâmbet de speranţă îi înflori în colţul buzelor. Se opriră curând în faţa unei biserici. Preotul îl chemă înăuntru şi-l rugă să aştepte. Alin rămase în faţa crucifixului care îl reprezenta pe Isus, Mântuitorul lumii. Îi privi ochii trişti, îndureraţi de umilinţă şi durere. I se strânse inima. Între timp preotul se reîntoarse însoţit de un flăcău.

– El este Cosmin, fiul meu. Vei locui cu noi! spuse simplu, invitându-l să meargă cu acesta.

Casa simplă de cărămidă cu trandafiri la ferestre îi reaminti lui Alin de bunicul. Înăuntru îi aşteptau mama şi sora lui Cosmin, o doamnă îmbrăcată în straie negre cu părul strâns în coc şi o fată uscăţivă, ale căror plete roşcate se revărsau peste umerii mici. Fata nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Primi camera de oaspeţi, cea de lângă verandă şi rămase acolo timp de cinci ani în care fusese îndrumat să studieze şcoala de muzică din acele locuri.

– …În curând se apropie Crăciunul, spuse Cosmin într-o dimineaţă membrilor familiei strânşi în jurul mesei la micul dejun. În parohia noastră există datina ca cel mai bun cântăreţ să deschidă sărbătoarea cu un colind. Îl propun pe Alin, ce spuneţi?

– Vă rog, nu începeţi cu mine! îi rugă flăcăul lăsând privirea în jos, cu timiditate.

– Bine, continuă Cosmin râzând, vei cânta ultimul!

Ridică o mână în aer luând cu cealaltă o felie de pâine din coşul aflat în faţa Elizei. Întinse apoi untul peste pâine şi sorbi cu zgomot ceaiul din ceaşca de ceai. Eliza ridică din sprâncene strâmbând uşor din nas.

– Eu trebuie să recit o poezie, sper să nu mă bâlbâi din pricina emoţiilor. Domnişoara Delina va pufni cu siguranţă în râs dacă se va întâmpla asta, continuă fata răsucindu-şi capul, privind când la mama ei, când la Cosmin și mişcându-şi codiţele împletite.

– Nu se va întâmpla asta, draga mea! spuse mama încurajator privind-o cu drag ridicându-se de pe scaun cu farfuria în mână.

După micul dejun continuară pregătirile de Crăciun, astfel că ziua cea mare îi găsi pe toţi în haine de sărbătoare.

Biserica primise enoriaşii bucuroşi să participe la slujbă. Eliza venise alături de fratele ei şi de Alin. Mama şi bunica rămaseră în urmă. Fiecare îşi ocupase locurile obişnuite. După slujbă o parte din cei prezenţi cântară colinde, iar copiii recitară poezii.

Alin se foia emoţionat pe scaun trecându-şi mereu degetele prin păr. Când Eliza îl anunţă că urmează să cânte, inima începu să îi bată cu putere. Rămase nemişcat câteva clipe în faţa auditoriului care aştepta în tăcere, apoi duse vioara sub bărbie. Arcuşul alunecă blând peste corzi. Brusc îşi reaminti momentul în care începuse să cânte pentru prima dată, acolo, în codrul copilăriei lui. Acordurile viorii răsunau în biserică de parcă micuţa privighetoare cânta cu el. Casa bunicului cu florile din fereastră, fântâna de la marginea satului, câmpurile cu maci, covorul verde al ierbii alunecau peste corzi aducându-l mai aproape de ele. Când ultimile sunete se sfârşiră, toţi tăcură vrăjiţi. În cele din urmă aplauzele răsunară cu bucurie în lăcaşul Domnului.

Dintr-odată privirea lui Alin se opri pe chipul celui care îi dăruise vioara. Era în spatele tuturor. Se sprijinea în acelaşi toiag noduros. Flăcăul îi zâmbi cu bucurie. Moşneagul dădu din cap aprobator, apoi râse ridicând o clipă din sprâncenele stufoase şi albe, de parcă voia să îi spună: ”Vezi, nu ţi-am spus că vioara este fermecată?”

Lui Alin îi căzu de sub pleoape o lacrimă de recunoştinţă care se prelinse peste obraz înnodându-se în bărbie. A lăsat capul în jos, dar când l-a ridicat să îi mulţumească, moşneagul dispăruse.

După ce plecară cu toţii la casele lor, Alin se hotărî să se întoarcă în satul lui, la casa unde locuise cu bunicul. De data aceasta voia să o ia cu el şi pe Eliza, fata cea mai frumoasă de pe pământ, aşa cum îi plăcea lui să-i spună. O ceru în căsătorie în seara aceea de la părinţii ei şi făcură în scurt timp o nuntă simplă, dar frumoasă, la care participă tot ţinutul.

Se spune că vioara fermecată a lui Alin se mai aude şi astăzi. Codrul poate mărturisi toate acestea căci încă mai ascultă glasul vrăjit şi minunat al viorii.

Când bunica termină de citit această povestire, literele se furişară tăcute pe lângă colţul foii de hârtie şi porniră în acelaşi şir către ciorapul tricotat. Se lăsară să cadă înăuntru ca nişte furnicuţe care se scufundă în adâncul pământului, până ce ultima literă dispăru din faţa privirilor mele uimite.

– Merele din vârf sunt mult mai dulci decât celelalte, spuse parcă ghicindu-mi gândurile. Promit să nu suflu nicio vorbuliţă mamei tale despre asta, continuă râzând, lăsându-se pe spate cu capul sprijinit de canapea. Adormi imediat. Nările îi fremătau jucăuşe lăsând aerul să şuiere discret peste buzele pline. Bărbia îi mai tremura uneori, iar pleoapele se mişcau încet. Am privit-o lung.

– Poate că bunica descoperă acum alte poveşti pe care să le tricoteze şi să le ascundă în ciorapul fermecat, mi-am spus ieşind din cameră zbughind-o pe lângă mama, direct în grădină. Am urcat iute treptele scării care se sprijinea de trunchi, oprindu-mă în vârful copacului, chiar lângă o creangă groasă lăsată de greutatea poamelor cărnoase şi dulci.

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.