Premiera absolută a operei „Don Giovanni” de Mozart

190
Stavovské Divadlo (Teatrul Stărilor Sociale), Praga
Stavovské Divadlo (Teatrul Stărilor Sociale), Praga

fila-de-calendar-rubrica-leviathan.ro_29 octombrie 1787: Premiera absolută a operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart la Stavovské Divadlo (Teatrul Stărilor Sociale) din Praga.

Don Giovanni şi mitul universal

de Costin Tuchilă

Destul de devreme în evoluţia genului, Don Giovanni întrerupe, cu elocvenţa capodoperei, împărţirea tradiţională în opera seria şi opera buffa. Modernitatea creaţiei mozartiene, în epocă, trebuie căutată exact sub acest aspect. „Opera operelor”, cum a numit-o Wagner, vădeşte „o concepţie muzicală caracterizată prin continuitatea dramei în discontinuitatea scenelor bufe” (W.G. Berger). Apropierea de drama modernă, aşa cum o vor înţelege romanticii şi, după ei, întreg teatrul european, se vede cu limpezime în concepţia mozartiană. La Gluck sau la oricare dintre compozitorii care îl preced pe Mozart ar fi fost de neînchipuit amestecul de elemente tragice şi comice, pulverizarea delimitării ferme. După Mozart, Rossini se întoarce la concepţia clasică şi, dacă nu resimţim prea mult refacerea unor tipare artificiale, aceasta se datorează marelui talent al muzicianului, inventivităţii lui în plan melodic şi coloristic şi simţului dramatic. La Rossini, ca în atâtea alte cazuri (inclusiv la Mozart, de altfel), nu se poate vorbi de puritatea „dogmatică” a unui concept stilistic, înscrierea lui în clasicism fiind o medie a modalităţilor de abordare.

Se ştie că, iniţial, libretistul Lorenzo da Ponte propusese, adaptat la gustul publicului şi la tradiţie, subiectul sub forma unei farse. Complexitatea personajului, aura sa mitologică au condus însă la un „scenariu” mult mai rafinat. Deşi subintitulată de Mozart în manuscris, la premiera pragheză (29 octombrie 1787), opera buffa, Il Dissoluto punito ossia Il Don Giovanni avea să se impună prin caracterul ei de dramma giocoso, sintagmă care îi fixează riguros trăsăturile. Acest subtitlu aparţine manuscrisului lui Lorenzo da Ponte, fiind preluat de Mozart după premiera de la Viena (15 mai 1788), în care opera fusese reprezentată fără finalul convenţional moralizator (scena 17). În acest fel, Don Giovanni îşi reliefa o dată în plus caracterul aparte, finalul iniţial având o certă legătură cu tipologia operei comice – un cadru convenţional de rezolvare a subiectului, mai aproape de înţelegerea medie a spectatorului din epocă, pentru care „soluţia mitologică”, sugestia ei metafizică erau mai greu de acceptat (dovadă – insuccesul montării vieneze). Aceste încheieri cu funcţie moralizatoare sau eliminând deznodământul tragic al mitului, ca în cazul notoriu al lui Orfeu, reprezentau încă o puternică presiune a operei baroce a secolului al XVII-lea şi era prea devreme pentru a pretinde desprinderea completă de ele. Lucrurile trebuie judecate în alt plan, acolo unde într-adevăr drama modernă îşi face simţită prezenţa.

Totuşi, nimic nu este convenţional în Don Giovanni, chiar în varianta integrală, cu sextetul final, în care fiecare dintre personajele dramei îşi urmează cursul „comun”, deturnat o clipă de spectacolul donjuanesc. Că finalul nu mai este pe gustul modern e o altă problemă, care ţine de refuzul nostru de a fi direcţionaţi într-un orizont semnificativ expus cu claritate şi mai ales cu indicarea unui cadru etic restrictiv. Libretul lui da Ponte evită cu multă precauţie capcanele genului buf, ieşind învingător din posibila tentaţie schematică. Pe lângă originalitatea şi frumuseţea lui poetică, pe lângă muzicalitatea desăvârşită a fiecărui vers şi chiar impresia de libertate prozodică, textul lui Lorenzo da Ponte invită, el însuşi, la acel salt peste timp reprezentat de Don Giovanni. Aproape nimic din fastul până la urmă rigid al operei baroce nu ne întâmpină în desfăşurarea subiectului. Schema se topeşte, alungată de încărcătura dramatică şi mitologică. Acesteia i se datorează oare faptul că lui Don Giovanni i se pronunţă o foarte rar numele în operă, puțin în recitative și de către Oaspetele de piatră, tragicul personaj al Comandorului, în momentul apariţiei sale la cină? Ce se ascunde în acest amănunt? Dar este el un amănunt, a fost o neglijenţă a libretistului? E greu de admis ultima variantă. Mai degrabă, a fost un calcul abil: personajul trebuie să se sustragă numirii directe pentru a se răsfrânge în mit…

Cu ecouri limpezi ale Evului Mediu târziu, cu puţine elemente baroce, împrumutând din retorica clasică nu atât elocvenţa, cât unitatea dramatică, Don Giovanni deschide calea dramei romantice. Nu e întâmplător faptul că tocmai romanticii apreciau această capodoperă a anului 1787. Eliminaţi eventual elementele moştenite tradiţional (recitativul acompaniat, şi el suficient de „neortodox”) şi veţi asculta aproape o operă romantică, dar fără clişeul melodramatic pe care îl va impune secolul al XIX-lea. Mitul nu mai este, la Mozart, decorativ, ca în epoca barocului; neliniştea metafizică, amestecată cu aspectul încifrat, colorat teatral, cedează hotărât în favoarea dramei psihologice. Elementul psihologic este cel care dă continuitate operei mozartiene, a cărei teatralitate trebuie căutată în acest registru. Naraţiunea scenică, nelipsită, fireşte, de accente comice, ar rămâne relativ mediocră în afara acestei permanente tensiuni a ideii tragice, anunţată de la bun început în uvertură. O analiză minuţioasă ar regăsi în aproape toate situaţiile planul adânc al damnării. Suntem, iată, în plin romantism sub aparenţa moralizatoare şi pitorească a personajului de comedie ironică. Don Juan-ul lui Mozart şi Lorenzo da Ponte devine un mit tragic, preluând din substratul misterului medieval tipologia universal valabilă din punct de vedere psihologic. Drama căutării de sine, cu subînţeles deznodământ fatal, se înfăţişează în deplinătatea ei, fără grandilocvenţa pe care i-o va conferi romantismul. În această proporţie ar putea consta secretul longevităţii şi modernităţii capodoperei mozartiene. Ascultaţi cu atenţie – poate fi o experienţă – uvertura şi apoi, imediat, prima parte a „numărului” final (26: scenele 14, 15, 16, cu apariţia Oaspetelui de piatră şi sfârşitul simbolic al eroului, Don Giovanni) şi veţi descoperi una dintre cele mai subtile viziuni romantice ale mitului universal.

Capitol din volumul În căutarea capodoperei, București, Editura Viitorul Românesc, 2002

Opera integral, fără finalul moralizator (scena 17)

Alte detalii: Mozart, caligrafia capodoperei de Costin Tuchilă, click aici.Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.