Acum 116 ani, în 4 februarie 1909, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a avut loc premiera absolută a piesei Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu actorul Constantin I. Nottara în rolul lui Ştefan cel Mare. Drama a fost reprezentată de 16 ori într-un interval de două luni, pentru a fi apoi suspendată. Cea de-a doua piesă a trilogiei, Viforul (jucată în premieră la 26 noiembrie 1909), a fost reprezentată la Bucureşti doar de cinci ori. Aceeaşi soartă a avut şi Luceafărul (premiera la 9 decembrie 1910), montată tot pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Excluderea pieselor respective din repertoriul teatrului a fost pusă în legătură cu activitatea politică a lui Delavrancea: lipsise din Parlament în 1907, revenind „cu vehemenţă, incomodând prin intervenţiile sale categorice ca acuzator al nedreptăţilor sociale” (Constantin Cubleşan, Opera literară a lui Delavrancea, Bucureşti, 1982, p. 85). Delavrancea ocupa postul de ministru al Lucrărilor Publice.
Ca şi alţi intelectuali contemporani lui, Barbu Ştefănescu Delavrancea gândea că rezistenţa noastră ca popor se datorează faptului că în fiecare generaţie au fost eroi gata să moară pentru libertatea pământului strămoşesc. Convingerile lui Delavrancea, care a militat atât de mult pentru rezolvarea problemei naţionale, iau acum forma expresiei artistice. Într-un moment când se punea problema unirii românilor într-un singur hotar, evocarea unei mari personalităţi avea darul să insufle mândrie, să nască noi forţe sufleteşti. Trilogia istorică a avut intenţia de a crea un contrast izbitor cu prezentul.
Constantin I. Nottara nu a fost doar un excepţional actor şi regizor, care şi-a dedicat întreaga viaţă scenei româneşti, ci şi un strălucit dascăl, care a educat generaţii întregi de actori, nu doar de la catedră, ci şi de pe scenă, printre elevii săi aflându-se viitori mari actori precum Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti.
În cele circa 700 de roluri realizate, în peste 60 de ani de carieră, el a perfecţionat jocul actorului, conducându-l către clasic, întruchipând perfect expresia dramatismului. Însă Nottara a încercat să fie mereu în pas cu timpul, a acceptat influenţa şcolilor teatrale moderne, incluzând în creaţiile sale modificări de substanţă.
George Calboreanu în Apus de soare. Regia artistică: Constantin Moruzan, 1954
Arhiva rubricii Filă de calendar
