Acum 591de ani, în ziua de 24 aprilie a anului 1434, a avut loc prima atestare documentară a funcţiei de spătar în Moldova – funcţie de înalt demnitar, care purta, la festivităţi, sabia şi buzduganul domnului.
În Evul Mediu, spătarul era un mare dregător din Moldova şi Ţara Românească, cu atribuţii militare. Dregător de curte, el purta la ceremonii însemnele autorităţii domnului (sabia şi buzduganul). Mai târziu a evoluat în importanţă şi a devenit comandant militar pe câmpul de luptă. Putea comanda cavaleria sau chiar întreaga armată. Ca mare dregător, făcea parte din sfatul domnesc. Subalternii săi erau vtorispătarii, tretispătarii și spătăreii, care alcătuiau o categorie militară, organizată în cete, în fruntea căruia era un vătaf.
Pe măsură ce efectivele armatei s-au redus, a căpătat tot mai multe atribuţii poliţieneşti, la fel ca şi aga. Elibera paşapoarte („pasuşuri”) sau răvaşe de trecere, iar în capitală se ocupa de poliţie, judeca pricinile din mahalale Bucureştilor şi asigura paza oraşului. Dregătoria de mare spătar s-a menţinut şi după adoptarea Regulamentelor Organice.
Prima menţionare documentară a spătarului datează din 10 iunie 1415 în Ţara Românească. În documentele latine apare cu numele spatharius, supremus ensifer sau armiger.
Surse: Dicţionar Enciclopedic Român, Wikipedia, Centrul de Documentare „Dimitrie Gusti” al Societății Române de Radiodifuziune.
