Prima audiție a Simfoniei a II-a de George Enescu (28 martie 1915, București)

16
George Enescu, fotografie din revista „Luceafărul”, 1912
George Enescu, fotografie din revista „Luceafărul”, 1912

fila-de-calendar-rubrica-leviathan.ro_La data de 28 martie 1915, la Ateneul Român din București a avut loc prima audiție a Simfoniei a II-a de George Enescu, dirijată de compozitor.

Simfonia a II-a în La major a fost începută la Cracalia, la data de 4 septembrie 1912, şi finalizată la Bucureşti, pe 18 noiembrie 1914. Compozitorul i-a dedicat lucrarea lui Édouard Colonne, care murise în anul 1910.

Simfonia a II-a în La major, op. 17 are trei părţi, trei forme libere de sonată, generând o variaţie continuă şi din ce în ce mai complexă a discursului, o intensificare a cromatismelor, a scriiturii polifonice şi a  planului timbral.

Lucrarea a fost interpretată în primă audiţie absolută după doar patru luni de la finalizarea partiturii, la data de 15/28 martie 1915, compozitorul aflându-se la pupitrul dirijoral al Orchestrei Ministerului Instrucţiunii Publice, în sala Ateneului Român.

Simfonia a II-a a fost reluată apoi, la scurt timp, la data de 6 aprilie, tot cu Orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice, în cadrul Festivalului Artistic şi Literar al Societăţii „Amicii orbilor”. Partitura, „pe care atâţia muzicieni ardeau de nerăbdare să o asculte”, a stârnit reacţii favorabile din partea unui cronicar de la „L’Indépendance Roumaine”: „Este mult mai simplu pentru maestru să ajungă cu magica sa vioară sub braţ, pentru a cânta 10 minute (minute paradisiace pentru public) decât să reunească 80 de muzicieni din orchestră, să-i facă să repete Simfonia sa, care nu este cu siguranţă uşoară şi care necesită o muncă profundă […], mobilizând artişti de valoarea dnei Moreau-Leroy, a compozitorului Ion Nonna Otescu şi, în fine, a domnului Th. Fuchs, pentru importantele fragmente ale pianului, armoniumului şi celestei.[…] Strălucind de forţă, herculeana simfonie de Enescu a fost punctul culminant al unui program în care străluceau încă alte numere de valoare”, afirmă acesta într-unul dintre cele trei articole referitoare la acest eveniment pe care le deţine arhiva Muzeului Național „George Enescu” din București.

Lucrarea compusă fără ajutorul pianului, ca şi Suita a II-a pentru orchestră, nu s-a mai cântat o lungă perioadă după aceste audiții. De abia la câţiva ani după moartea muzicianului, în 1961, Simfonia a II-a a fost redescoperită datorită interpretării Orchestrei Naţionale Radio, dirijată de Iosif Conta.

Surse: Muzeul Național „George Enescu”. Articolele sunt publicate în Documente din arhiva M.N.G.E. – articole de presă despre George Enescu, vol. III (1912–1921), ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010, pp. 248, 250, 251.

Simfonia a II-a de George Enescu, partea I, Vivace ma non troppo

Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.