În seara zilei de 5 iunie 1883, Mihai Eminescu citește la Iași poezia Doina în prezența câtorva membri ai „Junimii”, la o mică adunare ad-hoc. Venit la Iași de la București pentru festivitatea de inaugurare a statuii lui Ștefan cel Mare, poetul intenționa să citească textul în public, chiar la acea festivitate, dar s-a răzgândit, se pare, în ultima clipă. Nu putem face presupuneri asupra motivului renunțării, sursa credibilă a primei lecturi fiind, desigur, amintirile lui Iacob Negruzzi: „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”
Poezia fusese scrisă probabil în primăvara anului 1883 ca o continuare a poemului La arme. Totuși, care să fi fost motivul pentru care Mihai Eminescu nu a citit Doina la o adunare atât de importantă, când se dezvelea statuia ecvestră a domnitorului venerat de poet și invocat cu înflăcărare chiar în text, în fața Palatului Domnesc (Palatul Culturii de astăzi; opera aparține sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autor și al statuii lui Mihai Viteazul din fața Universității bucureștene, 1876). După multe vreme, Ioan Slavici își amintea că Eminescu i-ar fi mărturisit: „nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările…” (Amintiri, 1924). Posibil, mai ales că la festivitate au participat și regele Carol I și regina Elisabeta și alte oficialități. Sigur, poate că acesta nu ar fi fost pentru Eminescu un motiv să-și cenzureze intenția, dacă legăm conținutul acestei poezii în care unii au văzut doar o formă de exaltare a xenofobiei (exagerând) de publicistica sa din „Timpul”. Mai degrabă a considerat că momentul n-ar fi chiar cel mai potrivit, era totuși unul festiv dedicat marelui voievod.
Întors la București, poetul avea să scrie în ziarul „Timpul” șapte articole. În cel din 11 iunie citim, în tonul cunoscut din întreaga publicistică politică eminesciană: „…s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa. Dar regimul roşu nu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa… Pun apoi în gura Maiestăţii Sale vorbele următoare: «Încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, acestă statuie!…» Cum? M. Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său?…”
Despre Doina eminesciană, ca și despre ideile, opțiunea politică, stilul publicistic eminescian s-a scris mult și încă se va mai scrie, cu sau fără îndreptățire și argumente, înțelegând mai mult sau mai puțin epoca. În cazul Doinei, atenția s-a concentrat foarte mult pe conținut, uneori exagerându-se și deturnând unele semnificații. Mai puțin însă, despre muzicalitatea aparte a acestei poezii, extraordinară ca formă și fluență a versurilor, în care până și inversările de topică și rimele rare produc efecte încă surprinzătoare, greu de egalat. Iată, dintre rimele rare, prima: „Tisa/plânsu-mi-s-a”, de-a dreptul uluitoare ca formă de limbă poetică (nu trebuie neapărat, chiar dacă e imposibil până la urmă, să analizezi și semantic aceste rime). Sau asonanța: „Hotin/ne-o ațin”. Și: „Săcele/acele”; „oară/piară/hotară”.
Doina a apărut prima dată în revista „Convorbiri literare”, Iași, anul XVII, nr. 4, 1 iulie 1883. Perpessicius a identificat opt variante ale textului.
Doina
De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos pe vale,
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pân-n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
În ușa creștinului.
Își dezbracă țara sânul,
Codrul frate cu românul
De săcure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă
Sărac în țară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!
Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinților,
În sama părinților,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îți vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară,
Din hotară în hotară
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!
Arhiva rubricii Filă de calendar
Arhiva rubricii Mihai Eminescu – 170
