”Prima zi la şcoală” de Lică Barbu

84
Desen rubrica lumea lui licuta

logo lumea lui licutaCu gândul la prima zi de şcoală după vacanţă, m-am trezit cu noaptea-n cap, dar nu m-am dat jos din pat. Am ridicat capul de pe pernă şi mă gândeam la colegii mei de anul trecut, când eram la grădiniţă: Titirez, Mocuţă, Luluţa, Roboţica, Verzica, Plângăcioasa, Creaţa, Botic, Buzunărel şi încǎ câţiva pe care, mă iertaţi, i-am uitat.

De ce nu am rămas eu la grădi’, nu ştiu. Era aşa simplu şi minunat! Inventam jocuri, năzbâtii şi ne strâmbam la cei de la şcoală. Sǎ vezi alergăturǎ! A mai trecut un an şi uite, am crescut, am învăţat lucruri noi, m-am îndrăgostit de Zburlita, m-am maturizat, dragii mei! Nu era mai bine să fi rămas la nivelul celor mici?

Iote! Deja am început să regret un an trecut. Şi când mă gândesc câţi ani mai am pânǎ ajung ca voi! Nu-mi fac probleme. Viaţa-i scurtă şi se rezolvă repede. Doar o clipă şi gataaa!… Licuţă devine Lică.

Noua noastră învăţătoare se numea Elena Mancovenciuc. Eu îi spuneam Morcovel pentru că avea un păr de culoarea morcovului. Cu toate că era aşezat cam fistichiu, mie îmi plăcea. Era frumoasă, ce mai! Toţi copiii i-au adus flori, aşa ca-n prima zi. Eu şi cu Zburlita am cules de pe câmp, cele mai colorate flori, cu tot cu iarbă. Câte un buchet mare de fiecare.

În clasă mirosea a câmpie, a aer, a natură, a zbor, a viaţă. Tovarăşa Morcovel era emoţionată de florile noastre şi zâmbea surprinsă. A luat buchetele şi a împărţit florile la toţi copiii rugându-i să confecţioneze câte o coroniţǎ. S-a umplut clasa de floricele. Toţi copiii erau ca nişte flori cu coroniţe. Ziceai cǎ-i o grǎdină proaspăt înflorită.

Dupǎ ce ne-a liniştit, rugându-ne să stǎm pe jos, ne-a întrebat ce am făcut fiecare în vacanţă, cum am petrecut vara?

Zburlita m-a strâns de mânuţă şi mi-a spus şoptit:

– Ssssst!… Sǎ nu spui nimic!

Ce-a vrut sǎ spună?… Eram confuz şi de abia auzeam ce povesteau ceilalţi copii. Mocuţă zicea că a fost la munte, la bunici, Plângăcioasa a dat să spunǎ ceva şi a început să smiorcǎie, Titirez tot spunea ceva de vacanţă la munte cu pǎrinţii, iar Creaţa ne-a făcut sǎ râdem cum a căutat păpuşa prin iarbă şi păpuşa era în mâna ei.

– Tu, Licuţǎ, cum ai petrecut vacanţa?, m-a luat prin surprindere tovarăşa.

– Eu?… Eu… ăăă… Eu nu am avut timp să-mi petrec vacanţa pentru că am fost îndrăgostit.

S-a aşternut o linişteee, de se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete. Luluţa a scăpat penarul pe parchet cu un zgomot surd şi a leşinat.

– Şi în rest, în afară de a fi îndrăgostit, ce ai mai făcut?, insistă tovarăşa Morcovel.

– Am visat.

Morcovel a venit spre mine şi m-a sărutat pe frunte ca un înger. Când a văzut că Zburlita mă ţinea de mână în bancă, ne-a strâns la pieptul ei şi cu ochii umezi a rostit încet:

– Dragii mei!…

Morcovel se simţea ca un copil.

Cum am venit de la şcoală, m-am schimbat de uniformă, am pus-o pe umeraş, am şters pantofii şi am zburat în curte la prietenii mei necuvântători sǎ le povestesc cât de minunat e la şcoală. În primul rând i-am asigurat că nu i-am trădat, ei rămân prietenii mei cei mai buni cu care mă înţeleg, nu mă mint şi mă iubesc fără condiţii. Doar Pufosul, motanul, era mai şmecher şi o făcea pe leul cu mine furându-mi copǎnelul din farfurie când nu eram atent. Ce să-i fac? Îl mângâiam, îl trageam de mustăţi încet, iar el torcea prefăcut. Dacă-l certam, ce rezolvam?

După ce am măturat curtea de frunze, am dat grăunţe la orătǎnii şi iarbă la oiţe, ţuşt!, am ieşit în stradă. Să le povestesc prietenilor cum a fost prima zi la şcoală.

Na! Zburlita mi-a luat-o înainte. Turuia la povestit de-l ameţise pe Tatalai care voia şi el să povestescă prima lui zi la grupa mică. Apuca şi el sǎ spunǎ doar atât: ”Și eu am…”

Parfeu era spectator şocat de eveniment. El nu putea merge la şcoală pentru că nu-l lăsau părinţii lui. Dar a fost chestie de două zile pentru că au venit două tovarăşe şi l-au luat pe sus la şcoală. Nu avea voie să nu meargă la şcoală.

Simţeam cum eram dator faţă de el să-l fac să fie cu noi ca şi cum ar fi fost şi el la prima zi la şcoală. De aceea l-am tras mai deoparte faţă de cei doi povestitori înflăcăraţi şi i-am spus:

– Tu ştii cum e în poveşti, Parfeu? Aşa e şi la şcoală. Trebuie să-ţi imaginezi că eşti într-o poveste cu copii şi flori, cu zâne şi multe animale, cu melodii din cer şi sunete de clopoţei, cu zâmbete şi veselie din orice, cu jocuri fără învinşi şi învingători, cu imaginea vieţii care ne aşteaptă, cu litere şi cuvinte care sunt mai puternice decât Baba Cloanţa sau caii hrăniţi cu jăratec, cu învăţătoarea care, ca o mamă adevărată, te captivează să visezi… Şi visezi, dragul meu, pentru că aceasta este trăirea ta de copil.

Dacă poţi face asta, eşti mai puternic şi mai liber decât orice om de pe pământ. Oamenii mari au uitat să viseze ca un copil şi de aceea sunt sclavii propriei lor vieţi. Se simt jigniţi dacă le spui că au dat în mintea copiilor. Ei au probleme mari şi se grăbesc spre final. Complică totul în jurul lor fără să înţeleagă că este aşa de simplu să ai limpezimea râului în tine şi sunetele copilăriei cu chiote de joacǎ. Tu, dragul meu prieten, rămâi aici toatǎ viaţa, cu inima şi sufletul tău!

Parfeu mă privea ca pe un sfânt şi lăcrimând m-a îmbrăţişat:

– Zău, Lipovene!… Parcă am fost şi eu la şcoală cu voi.

Pfff! Mirosea a usturoi! Şi ce dacă? E cel mai bun prieten al meu din acea clipă a inocenţei.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.