”Promisiunea de joi (2)” de Gina Zaharia

450
Gina Zaharia roman foileton leviathan.ro

rubrica roman foileton leviathan.roDeși gândurile-i erau limpezi, se încurcase oarecum în vorbe, surprins de dezvăluirea atât de sinceră şi grăbită a Mariei, însă reuşise să pronunţe cuvintele cu căldură, susținând totodată privirea senină a femeii.

Pictorul, de la distanţă, îi urmărea discret. Despărțirea tinerilor fusese amară și pentru el. Acum își dorea încă o realizare, poate ultima, dintre cele ce contau cu adevărat – împăcarea celor doi. Destinderea lor îl încânta enorm. Se apropie de ei:

–  Aşa vă vreau, dragii mei! Nici nu ştiţi cât sunt de fericit. Nu mă abţin să-ţi spun un secret, se adresă Mariei. Mâine ne vom întâlni cu avocatul. Voi semna testamentul prin care îţi voi lăsa toate bunurile mele. Mai departe, un economist bun ştie cum să le administreze.

Gina Zaharia
Gina Zaharia

Bogdan tresări involuntar. Pentru a-şi masca gestul, îşi trecu mâna prin păr, apoi privi spre uşă, ca și cum ar fi așteptat pe cineva, ca şi cum nu ar fi dorit să fie martorul acelei discuţii. Bătu cu degetele în masă, scurt, de  câteva ori, într-un tic fin. Își îndreptă ţinuta prin mişcări ce se voiau discrete. O ziaristă se apropie de masa lor și le făcu o fotografie, două, trei… Scăpă poșeta jos, în dreapta doctorului. Acesta se oferi s-o ridice. Jurnalista îi mulțumi cu un zâmbet. Trecu mai departe, la altă masă, în intenţia vădită de a-şi mări colecţia cu instantanee de la acel eveniment monden.

La auzul veştii, Maria își sărută bunicul pe obraz:

– Tudore, nu crezi că te cam grăbeşti?

Îi zisese pe nume, de data aceasta, aşa cum obişnuia când era mică, ştiind că va fi răsplătită cu o îmbrăţişare călduroasă.

– Eşti minunată, Maria Cristache. Sunt mândru că-mi porţi numele.

– Să dansăm, bunicule! Ce zici de invitaţia mea? Hai, un vals şi atât!…

– Bine, să dansăm! Ieşirea din scenă trebuie să fie măreaţă…

Aplauzele n-au contenit cât cuplul bunic-nepoată a evoluat pe ring. Tudor Cristache simțea că se eliberează de mulți ani. Cu toate acestea, după câteva minute ceru să se retragă:

– Am cam obosit, tinereţe! se scuză, strângând partenera la piept.

– Ei, bunicule, eu am obosit înaintea ta, însă am reuşit să mă prefac… Uite, Bogdan abia ne așteaptă!

– Aș vrea să aflu mai multe despre tine, doctore! îi ceru Tudor, aşezându-se la masă.

– La fel și eu! plusă, zâmbind îmbujorată, Maria.

Medicul nu se lăsă rugat. Tuși de câteva ori sec, căutând să fie cât mai laconic:

– Sunt căsătorit. Soţia mea este în Austria, tot medic și ea. Avem un copil de doisprezece ani.

– Acum, aici, ești singur! constată Maria cu voce tare.

– Sunt cu tine, completă Bogdan, surâzând.

– Bine, te voi lăsa să spui doar ceea ce crezi că trebuie să știm. Desigur, apreciem faptul că ne ţii companie în această seară minunată, bătu în retragere tânăra, privind spre bunicul ei.

– Sunt în divorț și vreau să revin acasă. Intenţionez să deschid o clinică particulară… E nevoie de medici în România… zâmbi din nou. Șarmul îl definea. Știa să se facă plăcut… Dar să revin la discuţia de mai înainte: Şi eu te-am păstrat în suflet, Maria, în ciuda atâtor ani. Drept dovadă, am și acum tabloul pe care mi l-ai dăruit în ziua logodnei noastre. Era singurul lucru care-mi rămăsese de la tine, zise, fixându-i privirea.

– Mă bucur că-l mai păstrezi. Acolo e o parte din ceea ce sunt, din personalitatea mea. Bunicul a reușit – cum altfel, că doar e pictorul Tudor Cristache! – să surprindă, să marcheze acea valență metafizică și s-o prelungească în peisaj… Peisajul în sine are ceva misterios… Mereu m-am dus acolo. Și bunicul adoră acel loc. Încă mai există stejarul cu ramuri înveşnicite şi nici pârâul n-a secat. Vom merge într-o zi să-l vizităm, dacă vrei.

– Negreșit. Mereu am simțit transcendența personaj-peisaj în acel tablou…

– Meritul e în totalitate al pictorului! se mândri iarăși femeia. Când pleci, Bogdan? Sau, mai bine zis, când te întorci aici? nu putu să-şi ţină în frâu curiozitatea.

– Peste două săptămâni voi fi în Austria. Aranjez acolo nişte contracte, apoi revin definitiv… I-am promis lui Tudor că voi fi medicul său, deşi e verde ca bradul.

Râsul lor molipsitor îl răpi orchestra, care răspândea acorduri molcome, într-o notă pe gustul tuturor.

– Îmi oferi un dans, Maria?

– Nimic nu mă poate împiedica, doctore!

Tinerii păşeau cu grație spre ringul de dans. Bogdan o ținea de mână. În timpul balansului îi strângea spatele, simţindu-i pielea fină. Valuri de nuferi se destrămau pe umerii clipelor. Parcă erau singuri în tot universul – alpiniști care au atins cerul și au dat la o parte, cu mâna, o brazdă de nori… Pe chipul lui, seara aceea semna un pact de mulțumire.

La plecare, Bogdan se oferi să-i conducă spre casă.

– Suntem cu maşina… Va trebui să-l duc mai întâi pe bunicul. Eu locuiesc tot în zonă. Părinţii mi-au dat apartamentul lor, când s-au mutat în casa bunicilor materni.

– Atunci las maşina aici şi îl conducem împreună pe Tudor, se oferi bărbatul. Aş vrea să ne plimbăm ca altădată…

– E trecut de ora trei. Îndată se vor ivi zorii… Sunt şi obosită… Deşi mi-ar plăcea. Poate mâine seară. Odihneşte-te şi tu. Vom avea destul timp să povestim…

Noaptea aceea se arătă a fi ca o regină plină de neprevăzut, dornică să-şi alinte supuşii cu cele mai delicate clipe sau poate doar să-i amăgească.

(Va urma)

Vezi episodul anterior: ”Promisiunea de joi (1)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.