În vila de la Zăvoaia domnea liniștea. Toamna se așezase comod pe răbojul vremii, iar panorama arămie te invita la simezele naturii, unde forfota stărilor continua să-şi ţeasă mai departe neprevăzutul.
Mihai și Ilona deveniseră gazde bune. Erau de invidiat pentru talentul lor de a crea o atmosferă impecabilă ori de câte ori cineva drag le trecea pragul. Acolo se adunau, deseori, toți prietenii care s-au perindat în ultimul timp prin viața lor. Nu erau mulți, îi puteai număra pe degete.
Cei doi soți primiseră invitație la inaugurarea clinicii medicului Bogdan Davidescu. Era joi. O zi în care parcă treceau cerbii spre adăpare, accentuând copitele gândurilor spre ziua de mâine. Aveau emoții. La ora optsprezece trebuiau să fie la ”Med Heart”. Tot în seara aceasta, Mihai Romanescu va primi postul de manager. Va ține un discurs pe care și l-a pregătit din timp, deși, de fiecare dată când îl repeta în gând, îi veneau în minte alte și alte idei.
– Să mă îmbrac în negru? ceru Ilona părerea soțului.
– Nu. Roșu te prinde cel mai bine.
– Dar nu mai sunt așa de tânără! cochetă femeia, știind că remarca îi va fi ignorată sub un zâmbet de îndrăgostit.
Ilona își cumpărase câteva ţinute vestimentare și toate îi veneau bine. Așadar, a îmbrăcat o rochie roșie, mulată pe corp și a încălțat pantofi negri. Poșeta era, de asemenea, neagră. Foarte important – rujul cadra cu nuanța de roșu a rochiei. Când a apărut în fața lui Mihai, acesta rămase mut de uimire. S-au derulat rapid, prin suflet, o sumedenie de ani, iar amintirea timpurilor în care frecventau diverse evenimente mondene l-a făcut pentru alte câteva momente statuie. Era la fel ca altădată, frumoasă și plină de lumină, dar mai ales era alături de el, într-o casă elegantă. Ca bonus, urmau să revină în societate pe ușa din față. Un ocean de mulțumire îi umplu sufletul. Lipsea Adela, însă faptul că își sunase cândva mama, din America, le dădea speranţe că este bine. Mihai își pusese un costum negru, cămașă roșie, cravată asortată, fină. Batista, de culoarea cămășii, își arăta discret câteva colțuri în buzunarul de la piept. Formau o pereche minunată, însă un soi de neliniște se furișa prin gândurile fiecăruia dintre ei, ca apa ce sapă temelia unui dig.
– Să mergem, hotărî solemn bărbatul. Mai avem trei sferturi de oră.
La poartă, Mihai se opri. Măsură colina care ceva timp i-a fost adăpost de stări. Se vedea zdrenţuros, bărbos, lăţos, cu bâta și câinii după el, urcând agale și oprindu-se din când în când. De câte ori nu l-a pomenit pe Tudor Cristache, omul care îi astâmpăra foamea! Își mângâie cu privirea costumul, apoi sfâșie de alte câteva ori coama dealului cu privirea. Cascada adunase frunze ruginii și părea cufundată în nemișcare. Păstrase același ritm, spuma ochiului din vale era ca o mireasă tomnatică, ușor melancolică. Și pe Ilona acel loc o legăna între prezent și trecut. Știa că a stat acolo, pe piatră, într-o noapte tulbure, de vară. În rest, clipe învolburate se revărsau în mintea sa. Îl vedea pe Tudor cu capul în apă, peste pietre. Ar fi vrut să-i fi acordat ajutor din instinct, nu să aștepte să i se ceară. Începuse să bată vântul. Au comandat un taxi. Apariția acestuia le alungă săgețile care-și găsiseră ținta pe sufletele lor.
Sala de conferințe a centrului medical era la etajul al doilea al clădirii. Sosiseră vreo treizeci de invitați, printre care și scriitorul Ștefan Deleanu, împreună cu Tania. Cea din urmă era de nerecunoscut: îmbrăcată într-un costum de culoare neagră, taior și fustă scurtă, bluză de dantelă albă, extrafină. Vestimentaţia accentua contrastul dintre fata din trecut și cea de astăzi. Lângă ea era Maria Cristache, cu o rochie bleu, împărțind zâmbete. Bogdan Deleanu emana un aer detașat. Atent la fiecare invitat, îi complimenta pe fiecare în mod egal. Începuse rumoarea, atmosfera era degajată, specială, distinsă. De asemenea, dintre invitați făceau parte soții Davidescu – părinții lui Bogdan, precum și mulți colegi ai acestuia, unii dintre ei proaspăt angajați ai clinicii.
– Cu permisiunea dumneavoastră, deschid această ceremonie, mulţumindu-vă pentru faptul că vă aflați astăzi alături de mine! începu Bogdan Davidescu.
Își așeză ţinuta, apoi începu să vorbească. Avea un ton plăcut, cursiv, fin. Anunță, printre altele, pe noul manager al spitalului, Mihai Romanescu.
– Dar să-l lăsăm pe el să vorbească, zise Bogdan, invitându-l astfel pe Mihai să convingă asistența că va fi un manager de succes.
Începură aplauzele, ceea ce îl încurajă pe fostul pilot. Povestea sa fusese plimbată prin multe suflete și toți îl admirau că a trecut cu bine printre săbiile vieții. Mihai Romanescu abia făcu doi-trei pași timizi înspre estradă, că se și opri încurcat. Toată asistența își îndreptase privirea spre ușă. În sală intrase comisarul Dan Simionescu, însoțit de o tânără.
– Adela, fata mea! exclamă Mihai.
Au trebuit doar câteva clipe ca cei doi să se afle unul în braţele celuilalt. Îmbrățișarea dintre tată și fiică stârni o briză fermecată. Adela își strânse tatăl după gât. Era purtată prin aer de părintele drag. Din ochii fetei curgeau lacrimi:
– Unde e mama?! întrebă printre suspine.
Ilona ajunse lângă ei într-un suflet. Trecea de la agonie la extaz și nu realiza pe deplin scena în care era actriţă. Își înlănţui fiica în disperare, cu sete, cu dor, cu dragoste… Plângeau amândouă, ca două prizoniere evadate din lagărele sorții:
– Unde ai fost fata mea? A trecut atâta timp și n-ai venit să ne vezi! Te-am așteptat cu sufletul sfâșiat!…
Comisarul interveni după un timp:
– Mihai, tu parcă tocmai începeai o cuvântare.
– Mulțumesc cerului că astăzi, aici, trăiesc cea mai minunată zi din viața mea! începu direct Mihai Romanescu. Acum știu că Dumnezeu mi-a încredințat o misiune pe pământ: să slujesc oamenii, adevărul, dreptatea…
Discursul era des întrerupt de aplauze. Bărbatul înșira tot ceea ce-i trecea prin suflet. Devenise îndrăgit, apreciat. A urmat apoi Maria, sigură pe ea, cu privirea senină și caldă. Când aceasta și-a încheiat cuvântul, Bogdan, apropiindu-se de microfon, ceru permisiunea să intervină:
– Îmi cer scuze, însă am uitat ceva foarte important!
Prinzând-o de mână și privind-o în ochi, scoase un inel de logodnă:
– Maria, doresc ca seara aceasta să fie cu totul specială: Vrei să fii soția mea?
Tânăra îl îmbrățișă și răspunse copleşită de emoție:
– De când tot aştept, Bogdan!…
Orchestra și-a intrat în rol, promițând o noapte de vis. În câteva ore se formaseră grupuri-grupuri, după afinități doar de ei știute și acceptate. Cu toate acestea, noutățile care avuseseră loc în acest interval scurt de timp dominau conversațiile.
(Va urma)
Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”
