”Rană pentru toată viaţa (I)” de Gina Zaharia

69
gina zaharia proza cartea de sub brat

cartea de sub braț logo siteŞtefan ajunse la părinţi cu maşina. Se opri în faţa casei, pe poteca ce urca spre grădina invadată de flori multicolore. Închise ochii. În ei s-a cuibărit degrabă un copil micuţ, cu păr bălai, care rupea câte o floare şi i-o dăruia mamei, spunând în şoaptă:

– Poftim, mamă, asta a înflorit special pentru tine!

Tanti Ioana îl mângâia pe creştet, îl săruta pe obraz şi îi mulţumea Domnului că i-a dat un copil atât de cuminte şi înţelept.

Vântul începuse să se asprească, cerul să se întunece. Câțiva stropi de ploaie spărgeau văzduhul cu nostalgii, toate adunate astăzi, aici, în mintea şi-n sufletul lui, în tolba cu care plecase cândva spre oraş şi pe care o deşertase fără să stea pe gânduri, lăsând-o searbădă şi săracă. O avea cu el, în inimă şi ar fi dorit să îndese în ea şi nucul din spatele casei şi fânul strâns în căpiţă, şi cobiliţa cu care mama aducea apă de la fântână, şi zările toate.

A stat acolo câteva minute. Acolo, pe pietrişul înţepenit cândva în pământul clisos, care părea că-şi schimbă conţinutul în bulgări de aur rostogoliţi prin clipele copilăriei sale, aşternută pretutindeni  în jur.

– Sărut mâna, mamă, nu te-am auzit, zise. Şi rupse o crizantemă pe care i-o întinse, zâmbind: Uite, e pentru tine!

Tanti Ioana lua floarea şi îl privi lung. Uitase să spună și ”a înflorit special”.

Nea Vasile a închis în grabă animalele, apoi și-a îmbrățișat fiul.

– Ai sosit, se bucură acesta, n-ai mai venit de mult. Da’ nu-i târziu nici acum! Să intrăm şi să stăm la un pahar de ţuică, să ne povesteşi ce mai e pe la oraş şi, mai ales, de ce ai venit singur?! Să nu crezi cumva că te trag la raspundere, se scuză bărbatul trecut de şaizeci de ani, înalt şi slab, cu figură mereu veselă.

Ştefan îl urmă, tăcut. În camera cu pereții proaspăt văruiți în alb era cald. Focul dansa în soba de cărămidă, parcă pentru el. Pe plită se afla o cratiţă cu carne de porc, afumată. Pe masă – mămăliga rece, acoperită cu un prosop alb. Simţi că-i era foame. I se făcuse foame. Muşcă din copilăria lui, o dată, încă o dată… dar nu i-a fost de ajuns. Mai ales că sufletul întreg cerea îndurare în faţa părinţilor pentru care aşteptarea răscolise toate sertarele fiinţei lor.

– Te rog, tată, nu te supăra, dar nu vreau să gust din ţuică. Asta fiindcă nu pot rămâne, trebuie să plec. Sunt treburi urgente care mă aşteaptă. Şi se ridică brusc, mutând scaunul pe care stătuse, undeva într-un colţ al camerei.

Nea Neculai îşi încruntă privirea. Era pentru prima oară când fiul lui căpătase aliura unui drumeţ pentru care scopul călătoriei era cu stricteţe respectat.

– Atunci, s-a întâmplat ceva?! Au întrebat amândoi, în același timp, îngrijoraţi.

– Nu, nimic, îmi era dor de voi. Am trecut să vă văd. Atâta tot.

N-a stat decât decât o jumătate de oră. O jumătate de oră lacomă, răsturnată pe amurgul  îmbătrânit deodată, acolo, în casa de pe deal, cu gard de paiantă, vopsit în verde şi alb.

N-au cerut explicații. Erau mulţumiţi că l-au văzut, după o lună de zile, pe singurul lor fiu, singura lor alinare, singura mulţumire că niciodată nu le ieşise din vorbă şi puteau aștepta în siguranță bătrâneţea care bătea la uşă.

– Ţie cum îţi merge? dori să ştie nea Neculai, în timp ce tanti Ioana îi punea nişte lapte în sticle, ouă împachetate în hârtie de ziar, bânză de oi şi câţiva litri de ţuică.

– Dulceaţă mai aveţi? întrerupse mama dicuţia, grijulie. Ştiu că Steluței îi place cel mai mult cea de vişine. Uite, îi trimit şi nişte prune uscate, să faceţi cu orez. Şi să ştii că peste două săptămâni tăiem porcul că acuşi vine Crăciunul şi îi vine rândul celuilalt. Apoi femeia îşi şterse mâinile pe şorţul cu flori mari, albastre, pe fundal gri.

Ştefan profitase de spaţiul creat, pentru a-şi înoda gândurile, pentru a-şi găsi cuvintele, pentru a se regăsi.

– Îmi merge bine, tată. Sunt foarte mulţumit.

– Bine, bine, băiatul meu. Ne bucurăm tare mult. Când sunteţi voi bine, suntem şi noi. Aşa să ştii. Ni se luminează casa când te vedem, iar aşteptarea stă ca o cucuvea rătăcită pe stâlpul din faţa porţii.

Ştefan lucra ca zugrav. Avea firma lui, cu vreo şase angajaţi. Îi mergea bine. Toţi oameni serioşi, harnici, făcea ca acest lucru să fie cartea lor de vizită. Locuia într-un  apartament cu patru camere, mobilat cu gust, în centrul oraşului. Era fericit şi așa cum tocmai spusese, mulţumit. Era?… Până acum, în clipa în care va trebui să fugă, să mintă, să spere, să viseze, să renască şi să ascundă toate acestea părinţilor lui. Să ascundă faptul că venise să soarbă imaginea lor, vocea lor, şi s-o ducă acolo, departe, în Germania. Nu avea curajul să le spună asta. Nu acum. Îi va suna  soția sa a doua zi şi îi va ruga să-l ierte. Şi le va promite că, în semn de alinare, ea, ramasă aici, în ţară, va veni să-i viziteze cât va putea de des.

Va urma

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.