Nu cred că bănuiți despre cine este vorba!? Chiar dacă mai adaug: „helianthus annuus” cu atât mai puțin! Dar dacă mai vin cu o adăugire? Numele ei vine de la cuvântul grecesc „helianthus” – „helios” însemnând „soare” iar „anthus” –„floare”. Așadar, acum cred că știți despre cine vreau să scriu în acest Decupaj: despre floarea-soarelui, regina verii.
De multă vreme am tot vrut să scriu despre floarea-soarelui, încă de astă vară, când era în plină floare, când își rotea pălăria ornată cu petalele ei aurii după cum era soarele așezat pe cer, căutându-l. Îl căuta cu ochii ei verzui, cu irizări galben-aurii și se umplea de lumină și de soare toată ziua. Își pregătea semințele să capete putere și, în lumina și căldura soarelui, să se coacă și să fie bună de cules (aici adaug un amănunt, bine de știut: un singur exemplar înglobează aproape 2000 de semințe!). Încă de atunci mă pregăteam să scriu despre ea, că doar este numită regina verii! Dar vara a trecut fără să scriu vreun rând. Au năvălit alte gânduri și amintiri și mi-au dat la o parte frumoasa floare a soarelui care, demnă, și-a văzut de drumul ei prin toropeala verii, acoperind câmpurile cu minunatele ei flori, aurindu-l. Căci, trebuie să recunoaștem, fiecare dintre noi a fost fascinat, cel puțin o dată în viață, de frumusețea câmpiilor pline de floarea-soarelui. Și câmpurile cultivate cu florile galbene de rapiță sunt frumoase, e drept. Sunt ca un covor aurit aruncat în timpul verii peste ogoare pe care ne plimbăm și ne rostogolim privirea cu o mare bucurie în suflet, dar câmpiile cu floarea-soarelui au ceva deosebit, maiestuos. Fiecare fir își leagănă în bătaia vântului capul încoronat cu petalele ei galbene și cu o inimă pudrată cu polen auriu, spre bucuria albinelor. Toți așteptăm cu nerăbdare să se coacă, să vină timpul să-i culegen talerele pline cu semințe și să ne bucurăm și noi de gustul lor dulceag, aromitor. Fața zâmbitoare și modestia florii soarelui ne înseninează sufletul ori de cîte ori o zărim la un colț de grădină sau la marginea unui ogor, înălțându-se spre soare. Revărsarea ei de căldură și lumină mă copleșește de fiecare dată cînd o văd, și, parcă, văzând-o, îmi încarc sufletul și trupul și gândul de o nouă energie și putere.
Chiar și în dicționarul de simboluri al florilor găsim numai aprecieri frumoase la adresa acestei flori minunate. Am întîlnit foarte puține simboluri negative pe care nici nu vreau să le amintesc aici. Ea simbolizează adorația, loialitatea, mândria, semeția și privind-o ochi în ochi îți transmite frumosul mesaj: „ești splendidă” și o crezi. Regina verii este o floare anuală, cum spun botaniștii, care este și simbolul pentru zodia Leului. Culoarea petalelor ei galbene, pline de polen, respiră optimism și are darul să-ți umple gândul și sufletul de un proaspăt entuziasm pe care-l respiri dimpreună cu ea, numai privind-o. Floarea-soarelui este văzută în literatură, în arta plastică, în aprecierile specialiștilor botaniști, ca o floare a optimismului și a veseliei, în comparație cu floarea albastră care e plină de nostalgii și tristeți. Este cea mai potrivită să fie dăruită cuiva drag, este perfectă pentru a transmite mai departe și a aduce mesajul bucuriei de viață, al dragostei veșnice – (măcar aici există așa ceva și asta îmi place foarte mult!) –, al fidelității și al devotamentului. Aduce energie, putere, lumină în casă cu fiecare floare, cu fiecare buchet ce-l oferim unei persoane dragi. Undeva prin țară, cred că în Oltenia, dacă nu mă înșel, este numită „soreancă”, un nume potrivit ei, împletit cu raze de soare. Aztecii, datorită aspectului ei deosebit, vedeau în frumusețea florii-soarelui chiar reprezentarea Zeului Soare. Și, cum tot am ajuns la porțile miturilor despre regina verii, nu pot să nu vă povestesc la rându-mi câte ceva dintr-un străvechi mit grecesc care mie mi-a plăcut foarte mult și care explică cum a apărut ea, regina verii, în lumea noastră. Așadar, potrivit legendei, nimfa apelor, pe nume Klytia, s-a îndrăgostit de Zeul Soare, frumosul Apollo, și era atât de îndrăgostită de el, încât deseori rămânea lipită pe pământ, cu fața în sus, privindu-și fără încetare, de dimineața până seara, la apusul soarelui, iubitul din ceruri. Apollo, însă, nici nu o băga în seamă, nu o observa pe biata nimfă îndrăgostită. Dar ceilalți Zei, mai miloși, văzându-i marea suferință s-au gândit să o ajute și au transformat-o într-o floare, floarea-soarelui. Picioarele au devenit tulpină, fața floare și părul blond s-a transformat în petalele ei, de un galben auriu, aprins de atâta iubire. Dar, chiar și în această nouă înfățișare, nimfa îndrăgostită continua să-și urmărească cu privirea iubitul de pe cer, soarele, fiind mereu îndreptată către locul unde se afla acesta, urmărindu-l în orice clipă a zilei. Numai după apusul soarelui își apleca și ea capul obosită, adormind. O iubire celestă foarte frumos păstrată în miturile grecești. Mai sunt cumoscute și alte două variante cu nimfa Klytia care a stat nouă zile și nouă nopți, neclintită, cu ochii la cer, să-și vadă iubitul, dar sunt ceva mai triste și mai complicate, așa că mă opresc aici. De altfel, poetul latin Ovidiu a preluat acest mit și l-a povestit, alături de altele, în binecunoscutele și faimoasele sale Metamorfoze. Chiar îmi permit să citez câteva rânduri edificatoare: „noaptea și ziua/ Stă pe pământ, sub cer gol și părul îi zboară în jurul/ Capului descoperit, nouă zile lipsită de apă/ Și de mâncare; se satură numai cu rouă și lacrimi,/ Stă pe pământ nemișcată și nu mai privea decât fața/ Zeului ce-și face drumul, privirea întorcând după dânsul/ Membrele ei, se mai spune, se prind de pământ, iar o parte/ Sângele-și pierde,-ndată pălește, se schimbă-n tulpină,/ Fața roșește, e vârful ei ce stă ascuns sub o floare/ Ca vioreaua, deși rădăcina o ține, ea după/ Soare se-ntoarce, iubindu-l chiar după metamorfoză”. (Ovidiu, Metamorfoze, traducere de Ion Florescu, Cartea a IV-a, București, Editura Academiei, 1999). Sunt multe frumoase mituri și povești despre această regină a verii în mai toate țările lumii, dar nu le putem aminti pe toate, din păcate.
Floarea-soarelui este originară din America centrală și de sud și a ajuns în Europa adusă, prin anii 1500, de exploratorii călători. Se cunosc aproximativ 150 de specii de floarea-soarelui, dar toate aceste amănunte sunt cuprinse în nenumărate studii, cărți, în care sunt adunate legendele, miturile, simbolurile și semnificațiile florii. Foarte interesant de citit și de aflat. Totuși, nu mă pot opri, și mai adaug câteva mici secrete din miturile despre floarea-soarelui, sunt multe desigur, doar câteva mi-au atras atenția și m-au impresionat… aflu că în 1532 indienii nativi din Peru au fost surprinși de către Francesco Pizarro în timp ce se închinau în fața unei imense flori a soarelui ce reprezenta imaginea sacră a Zeului Soare… sau cum că indienii nord-americani așezau vase umplute cu semințe de floarea-soarelui în mormintele rudelor lor decedate, astfel încât aceștia să aibă cu ce să se hrănească de-a lungul călătoriei către cealaltă lume. Impresionantă credință. Iar în China floarea-soarelui are chiar simbolul longevității. Așa cum am mai aflat și eu în căutările mele despre ea, am mai găsit o magnifică legendă incașă și, cu toate că am promis că mă voi opri să mai povestesc și alte „povești” depre minunata floare galbenă, nu mă pot abține să nu fac cunoscută aici, pe scurt, încă una, căci ea îmi aduce aminte de o întâmplare trăită cu ani în urmă, așa că, iertare, dar trebuie să v-o fac cunoscută. Poate că nu o știți…
Se spune că soarele pășea zilnic peste ceruri, purtând pe cap o coroană strălucitoare, făurită din cel mai pur aur. În timpul nopții, el, Soarele, își atârna coroana de coarnele lunii ca să danseze cu stelele sclipitoare ale cerului. Într-o astfel de noapte își atârnă coroana pe unul dintre coarnele lunii și începe să danseze un dans frenetic cu stelele nopții, numai că dansul lui a fost atât de înfocat încât a lovit luna și coroana sa a căzut pe pământ. Strălucind în roua dimineții, coroana aștepta să fie găsită și folosită de oameni. Soarele nu a fost mâhnit de pierderea coroanei sale, a râs de isprava sa și a dansat mai departe cu un gând precis: de-acum încolo coroana lui să le fie utilă muritorilor, iar el și-a creat o alta nouă și mai strălucitoare. Așa s-a făcut că incașii au găsit coroana, sau floarea-soarelui, care a împodobit mai apoi pieptul preoților lor și a luat locul torțelor în ritualurile religioase. Și așa floarea-soarelui a hrănit apoi trupul și spiritul oamenilor, i-a înfrumusețat pielea cu uleiurile ei, a furnizat hrană animalelor și material pentru țesut îmbrăcăminte până în zilele noastre.
În sfârșit, am ajuns cu scrisul poveștilor despre floarea-soarelui și în zilele noastre. Voi încerca să cobor din înaltul miturilor grecești ce mi-au însoțit rândurile și să mă opresc la două întâmplări trăite cu mulți ani în urmă, alături de prietena mea Viorica… Plecarea mea în Germania a mărit doar distanța geografică dintre noi, dar prietenia, legătura noastră sufletească, a rămas neatinsă de kilometrii ce ne despărțeau, căci eu reveneam destul de des prin România, mai ales după „revoluție” și, de fiecare dată, Viorica încerca să-mi facă o surpriză, pe care să o duc apoi cu drag cu mine în Germania. De astă dată mi-a făcut surpriza unei călătorii la o altă prietenă a ei, pictoriță, care avea o casă de vacanță undeva la Curtea de Argeș. Auzind de întreaga pregătire, bucuria a fost de nedescris, eu știind cât de minunate sunt acele locuri și mai ales că întreaga deplasare era îmbogățită cu vizitarea câtorva mânăstiri, câtorva sate pitorești și cu câteva spectacole folclorice din zonă. Totul a fost bine pregătit. Mașina lor, un Trabant albastru, care a stat mulți ani pe butuci în spatele blocului unde locuia, a fost din nou pusă pe roți de minunatul ei soț, ajutat în mare grabă de câțiva vecini pricepuți în ale mecanicii. Și așa Nicu a putut pregăti totul pentru plecare. Noi două ne-am ocupat de bucatele necesare pentru drum și, mai ales, de alegerea unui frumos buchet pentru pictorița gazdă, așa cum se cuvine. Dar cum florăriile nu prea erau pline cu flori pe atunci, am apelat la florile grădinarilor din Piața „Drumul Taberei ”, cumpărând de pe tejgheaua unei țărănci, mai toate florile ce le avea culese din grădina ei, alcătuind un buchet minunat: gura-leului, cârciumărese, ochiul-boului, scânteioare, câteva gladiole, printre ele și crizanteme. Eram mulțumite de buchetul nostru imens cu flori proaspete, pe care nu-l puteam cuprinde decât cu ambele palme. L-am așezat cu o mare grijă printre bagaje și am pornit dis-de-dimineață la drum. Doream să ajungem la miezul zilei acolo, ca să ne putem bucura de frumusețea acelei zile de vară. Numai că nu a fost chiar așa. Pe drum, din mersul mașinii, am zărit câmpurile pline cu floarea-soarelui și-atunci mi-am dorit din tot sufletul să culeg câteva pentru un al doilea buchet pe care doream să-l dăruiesc eu gazdei. Numai că timpul programat cu migală de la început s-a prelungit, căci fiecare oprire și cules de floare, pe tot parcursul drumului, a făcut ca noi să ajungem cam la apusul soarelui… dar buchetul a fost cu adevărat mare și a bucurat teribil de mult gazda care ne aștepta cam îngrijorată din pricina întârzierii, pe atunci nu erau telefoane mobile ca să ne putem anunța întârzierea. Deh! Floarea-soarelui culeasă în acel buchet imens adunase toată lumina soarelui de peste zi, aducând-o apoi în casa pictoriței, iar noi ne-am molipsit parcă de lumina și bucuria de pe chipul ei. Parcă a înflorit la vederea imensului buchet. Doamne, au fost câteva zile de vis și de neuitat petrecute acolo, între florile acelea răspândite prin toate odăile casei, unele chiar au ajuns și pe prispă, dar și pe scara de-afară, puse în imense oale de lut sau găleți cu apă. Bucuria cuprinsă în chipul și frumusețea florii-soarelui dăruită oamenilor dragi a fost pe deplin răsplătită în acele zile de neuitat trăite acolo…
Și o altă întâmplare petrecută după alți câțiva ani, tot alături de Viorica și de Nicu. Și iar în Trabantul lor repus în circulație pentru această nouă scurtă deplasare, căci altfel biata mașină nu prea era pusă la drum, zăcea parcată în spatele blocului, acoperită cu o prelată arsă de soare…Viorica dorea să facă un reportaj pentru Radio cu un gospodar harnic și care merita să fie luat în seamă, și cum eu cunoșteam pe cineva din Țigănești, undeva pe lângă Pitești, ne-am îndreptat într-acolo, fără să ne anunțăm sosirea. În fine, totul a mers bine, porțile ne-au fost deschise și am fost bine primiți de o familie de oameni gospodari cu adevărat. Am fost prin livezile de pruni, de meri, printre lanurile de porumb, am gustat cu „spânzuratul” țuica din butoiașele așezate cu grijă în camere speciale, Nicu a pescuit în micul iaz din fundul curții câțiva peștișori care au fost și ei, alături de găina prinsă din fundul curții, sacrificați pentru musafiri, pe grătarul din curte. Masă, bucate bune, odihnă la umbra copacilor din jurul casei, alcătuirea reportajului, toate la un loc au făcut o zi plină, frumoasă, care s-a prelungit până seara târziu, când am hotărât să luăm calea de întors acasă. Se înnoptase aproape, dar cu farurile aprinse și cu o mare precauție la condus, căci mașina nu și-a pornit motoarele decât după ce a fost împinsă de doi bărbați puternici, Nicu așezat la volan a pornit la drum către București, numai că, la un moment dat, pe marginea drumului am zărit, în lumina felinarelor mașinii, un lan de floarea-soarelui care parcă ne chema, pe mine și pe Viorica, strălucind sub lumina stelelor de pe cerul senin al nopții. Și aidoma poveștii incașe, cu dansul zeului soare în timpul nopții cu stelele din cer, am năvălit amândouă, sub lumina celor două faruri ale mașinii, căci nimeni nu mai avea curajul să oprească motorul buclucaș, în lanul cu floarea-soarelui. Ne-a cuprins o mare fericire să ne știm între tulpinele florii-soarelui. Abia de mai ajungeam să culegem câteva flori mai mici, necrescute îndeajuns, care se piteau printre tulpinile puternice ale florii, abia mai puteam rupe tulpina groasă de atâtea emoții adunate la un loc. Alergam printre ele, dorind să ne facem fiecare câte un buchet, aidoma celui dăruit pictoriței din Curtea de Argeș, și să-l aducem acasă. Eu îmi doream să-i dăruiesc mamei frumoasele flori culese de mine, cu toată bucuria și iubirea mea adevărată, simbolul acestor flori… Dar tot dansul nostru la lumina farurilor mașinii, dar și a stelelor de pe cer și, mai ales, încurajate de țuica băută cu „spânzuratul” (o sticluță legată de sfoară) de pe lângă butoaiele gospodarului, ne-au dat elanul necesar să ne îndepărtăm ceva mai mult de mașină. Mai mult orbecăind printre capetele și tulpinile de floarea-soarelui, de parcă am fi dorit să le culegem pe toate, să le luăm cu noi, ne-am îndepărtat atât de mult că nu mai vedeam decât cerul plin de stele. Glasul îngrijorat al lui Nicu abia îl mai băgam în seamă, noi cântând și dansând de bucurie mai departe, cât mai departe… Doar atunci când brațele nu au mai putut cuprinde tulpinile florilor culese ne-am hotărât să ne reîntoarcem la el. Abia ne-am putut urca în micul automobil, plin oricum cu daruri, cu mere, cu prune, cu noi… și era aproape miezul nopții. Mama mă aștepta în bucătărie și ea îngrijorată, dar văzându-mă atât de fericită și cu imensele flori în brațe s-a liniștit… Viorica i-a dăruit mamei și florile ei, spunându-i că de fapt le-a cules pentru ea, că o iubea la fel de mult ca mine. Mama avea lacrimi în ochi. Și ea, la rându-i, îmi iubea tare mult prietena, care după plecarea mea în Germania, aproape că-mi luase locul rămas gol. Draga de ea, nici nu știa ce să facă cu atâtea flori, și pe deasupra era și miez de noapte! Așa că s-a hotărât să le pună până dimineața într-o căldare plină cu apă, așezată în mijlocul bucătăriei și-apoi am plecat mulțumite la culcare. Numai că, a doua zi dimineața, eu și mama am avut o mare surpriză! Bucătăria era plină de fluturi, de lăcuste, de păianjeni, greieri care părăsiseră petalele florii-soarelui și se urcaseră pe pereți, pe masă, peste tot, iar podeaua era plină de polenul galben auriu, scuturat dintre petalele florilor. Drept urmare, găleata cu flori a fost dusă cu grijă pe balcon, la aer, la soare, la lumină, iar mama a avut câteva zile de lucru cu vânarea insectelor, cu greierii ascunși prin colțurile bucătăriei și nu s-a supărat, așa cum nici soarele nu s-a supărat când și-a pierdut coroana lui strălucitoare din aur pur. Doar polenul scuturat a fost ca o pulbere fină de aur care s-a lăsat tare greu curățată… Galbenul acela auriu ne-a rămas în amintire multă vreme, dându-i podelei o strălucire de neuitat. Și de atunci, ori de câte ori văd câte o floare a soarelui îmi aduc aminte de toate aceste întâmplări, trăite alături de oameni dragi, plecați de zeci de ani departe în lumea cerului, și-mi trezesc în suflet un dor nebun să mai dansăm în noapte în lanul plin cu floarea-soarelui și, pentru o clipă, să mă simt regina verii alături de ea.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
