De câteva zile ninge cu petale albe și roz de flori de măr și de cireș și corcoduș, pe aleile pe unde îmi plimb pașii alături de Hugo. Calc pe firavele petale adunate la poalele copacilor sau risipite prin iarbă cu multă grijă. Mă doare fiecare pas care strivește frăgezimea lor nevinovată. Nici florile de magnolii și camelie nu au avut o soartă mai bună, doar liliacul rezistă cu mult curaj și nu se lasă rupt. Un vânt rece s-a grăbit să scuture fără rușine florile de pe crengile copacilor încă neînfrunziți, dezgolindu-le de frumusețea hainelor florale. Vântul n-are nicio milă și suflă nărăvaș pe aleile parcurilor, pe cărările grădinilor rupând firavele tulpini ale lalelelor, narciselor, doborându-le la pământ și ele își apleacă supuse capetele de flori, plângând în tăcere. Nicio mână iubitoare de flori, nicio rază de soare nu le mai poate salva în fața vântului nemilos. De câteva zile ninge peste umerii mei cu petale de flori de cireș. Bordurile aleilor sunt tivite cu rozul petalelor căzute, petale care parcă își caută acolo un culcuș, își caută liniștea unui ascunziș în fiecare colț de grădină, la fiecare margine de drum adunându-se unele lângă altele, ocrotitor. Dar vântul le alungă, le risipește cu rafale reci și ploile spală apoi locurile acoperite cândva de petalele albe, roz ale florilor, lăsând în locul lor mici băltoace ce-și tremură oglinda apei la fiecare adiere de vânt. Aici ninge cu petale, la munte ninge cu adevărat cu fulgi mari de zăpadă acoperind iar pământul cu mantia albă a iernii. Și asta în aprilie! În acest aprilie capricios care îngăduie iernii să mai rămână încă puțin printre noi hârjonindu-se cu întârziații fulgi de zăpadă într-un ultim dans al anotimpurilor. Zgribulită, pășesc pe aleile cândva pline de flori ce s-au grăbit să-și înflorească mugurii în acele câteva zile frumoase, călduroase de început de primăvară grăbită și sper într-o nouă primăvară luminoasă și caldă și fără vânturi reci și ploi. Pășesc cu pași nesiguri, bătută de vânturi puternice pe drumul zilnic al vieții care mă duce către un punct bine definit, dinainte stabilit, către poarta celor 80 de ani. Numai câteva luni mă mai despart de punctul final al acestui drum. Numai câteva luni mai am de mers până acolo. Un drum drept, desenat și bine conturat de ursitoare, de destin. Nu are nicio cărare. Nu are niciun ocoliș sau deviație către altundeva. Este un drum drept pe care trebuie să-l parcurg fără să mai fac popasuri, fără să-mi mai îngădui să mă opresc undeva, la cineva. Mi-aș dori să mă pot opri la poarta unor case, unde știam că se află oameni dragi mie și să bat la fereastra prietenilor, rudelor ca să mai stăm de vorbă, ca odinioară și să ne bucurăm împreună de revedere, apoi, în liniște, să depănăm poveștile din copilărie, din tinerețe, așa cum am făcut mereu. Dar porțile și ferestrele rămân acum pentru mine închise pentru totdeauna. Dincolo de ele nu mă mai așteaptă nimeni dintre prieteni, dintre rude, care să se bucure de venirea mea și de revederea noastră. Toți au plecat pe alte drumuri, părăsindu-mă rând pe rând. Multe scaune au rămas goale la masa mea cea de taină, unde îmi doream să ne revedem, să ne reîntâlnim și să ne bucurăm împreună ca odinioară. O dată, măcar o dată, îmi spun. Un dor ascuns își face loc printre gândurile ce năvălesc, un dor însoțit de o tainică durere înăbușită. Mă opresc, închid ochii și caut în adâncul amintirilor locurile știute, oamenii plecați de lângă mine. Tudor Mușatescu îmi șoptește: „Când ți-e dor de cineva, nu închide ochii. O să-ți fie și mai dor”… și-i deschid grăbită, ridicând privirea către cer, căutându-i acolo. Îmi caut și îmi regăsesc prietenii, oamenii dragi, de care m-a despărțit soarta, ridicând ochii la cer. Și îi știu acolo sus, și îi simt acolo departe, în infinitul albastru al cerului, așteptându-mă. Ne vom revedea, cu siguranță, acolo, cândva. Le promit șoptit aceste prețioase Reîntâlniri, dureroase reîntâlniri! Nu le aștept, dar ele vor veni. Când ne vom reîntâlni? Nu pot spune acum.Totul se va petrece așa după cum hotărește viața, iar eu, până atunci, mă plimb cu Hugo pe aleile acelea cu bordura tivită cu petale de flori de cireș, sperând într-o revedere cât mai îndepărtată…
Până una alta, trebuie să recunosc că, de fapt, toate Decupajele mele nu exprimă decât chintesența întâmplărilor, a amintirilor, a gândurilor pe care le retrăiesc aici, cu care mă reîntâlnesc în scris, redându-le viață prin cuvânt. De peste doi ani ele mă însoțesc, mă ajută să am puterea să dau liniștea sufletului la maximum ca să-mi pot auzi gândurile, și-apoi să le adun în rândurile scrise încredințate tiparului. Și așa ele mă definesc, devenind adevărate oglinzi ale sufletului ce-mi reflectă gândurile. Ele sunt adevăratele reîntâlniri pe care abia le aștept. Și așa, de câte ori am simțit nevoia de a revedea pe cineva, aprind în nopțile albe ale insomniei câte un vis și-l las să ardă liniștit în mine până în zorii zilelor când ziua devine o realitate, trezindu-mă… „Devenim ceea ce gândim.” (James Allen).
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
